Share

joi, 24 februarie 2011

Raportul ficţiune-realitate în "Repausul dominical", de I.L. Caragiale

„Repausul dominical” este o operă de ficţiune în care autorul încearcă să dea iluzia realităţii, prin urmare are un caracter verosimil.
            Pentru a convinge cititorul că ceea ce se spune în text este adevărat, Caragiale recurge la o serie de procedee proprii în special genului jurnalistic.
            În primul rând, naratorul este şi personaj, prin urmarea naraţiunea se face la persoana I. Cu alte cuvinte, naratorul vrea să convingă cititorul că ceea ce povesteşte i s-a întâmplat chiar lui cu adevărat. Mai mult, personajului-narator i se spune în text „nenea Iancu”, apelativul din viaţa reală al lui Caragiale printre prieteni. Ni se sugerează deci, nouă, cititorilor, să punem semn de egalitate şi între narator şi autor. El, „nenea Iancu” Caragiale, a fost la chef cu prietenii.
            Un al doilea element care induce iluzia realităţii este abundenţa toponimică. Preumblările petrecăreţilor imaginari prin Bucureşti sunt cartografiate foarte exact, lunga listă de nume de străzi, cartiere şi localuri cuprinzând „Calea Victoriei”, „Capşa”, „la Iordache, în Covaci”, „Şelari”, „Lipscani”, „bulevardul Colţei”, „la Lăptărie”, „la Comşa”, „lângă hală”. Evident, în faţa unei asemenea înşiruiri de nume reale din Bucureştiul de altădată, cum să mai pui la îndoială veridicitatea faptelor prezentate?
            În sfârşit, condica „repausului dominical” început joia consemnează foarte exact timpul şi durata activităţilor celor şase prieteni. Se precizează cu scrupulozitate de reporter de teren că acţiunea începe joi, 21 mai, „pe la şapte seara”, când „nenea Iancu”, plimbându-se singur pe Calea Victoriei, se întâlneşte cu amicul Costică Parigoridi şi decid să ia masa împreună. În drum spre local mai racolează încă patru prieteni, „toţi foarte plictisiţi de repausul dominical”. Naratorul consemnează în „condica activităţii”  că petrecerea a durat „cinci ore fără-ntrerupere” şi că s-a terminat „cam pe la deşteptatul rândunicilor”. Însă prietenii nu se îndură să se despartă, aşa că se deplasează, cu trei birje, la Şosea, „la Lăptărie”, unde, dintr-un pahar într-altul,  se duce noaptea. „Nenea Iancu” şi amicul Costică se reîntorc în Capitală, şi, „pe la şapte de dimineaţă”, tocmai terminaseră o ciorbă de burtă, o „schembea”, lângă hală, cu un alt prieten adunat de pe străzi.
            Impresia de reportaj la faţa locului este potenţată şi de alte elemente textuale, cum ar fi numărarea exactă a aperitivelor, sticlelor de băutură şi pachetelor de ţigări consumate „la Iordache, în Covaci”: „aperitive, 18; baterii, 8; şampanii, 12, şi 22 pachete de regale… şi 5 rânduri de marghilomane.”
            În concluzie, Caragiale foloseşte, evident - ironic, mijloace ale stilului jurnalistic pentru a crea iluzia realităţii.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu