Fiica cea mai tânără şi mai frumoasă a anului a venit. Pătrunde încet, dar sigur în viaţa tuturor.
A dat putere mingii de aur să îşi trimită razele călduţe pe pământul negru şi rece şi să bată în geamurile caselor.
Primele frunzuliţe s-au deschis spre lumina cerului ca nişte ochişori verzi. Pomii îşi îmbracă haina cu flori multicolore. Iarba a prins colţ fraged şi nou. Un dulce vânt de primăvară adie împrăştiind mireasma narciselor, zambilelor, viorelelor, mărgăritarelor.
Noaptea scade, ziua creşte şi copiii ies ca gâzele la soare şi zburdă.
Păsările călătoare sosesc din depărtări în lumina albă şi fierbinte din această adevărată ţară a lor, veche şi neuitată. Rândunica cea voioasă taie seninul cerului ca o săgeată. Mierla fluieră în zăvoi, turturelele se-ngână.
Furnicile harnice lucrează toată ziua, iar albinele şi-au pornit colinda. Zboară gândăcei de tot neamul. Fluturaşii îşi întind aripioarele înspre razele aurii, însetaţi de lumină şi căldură.
Primăvara încălzeşte inimile copiilor şi îi face să iubească mai mult copilăria.
Finalul poeziei
lui Blaga este, la prima vedere, surprinzător.
Eul liric - în
ipostaza îndrăgostitului - pare că se contrazice flagrant. Pe tot parcursul
poeziei el a asociat ochii iubitei cu întunericul cel mai deplin. A spus că
ochii ei "sunt izvorul din care tainic curge noaptea" şi a descris
amănunţit cum aceasta acoperă munţii, văile şi şesurile, "acoperind
pământul c-o mare de întuneric". Adică a pus semnul egalităţii între
cantitatea de negru din ochii iubitei şi cantitatea de negru care învăluie
pământul noaptea.
În final însă el
se adresează iubitei cu apelativul "lumina (mea)". Or ştim că lumina
şi întunericul sunt total opuse. Întunericul se defineşte ca absenţa luminii.
Ca figură de
stil, această asociere neaşteptată dintre doi termeni contradictorii se numeşte
oximoron.
Blaga foloseşte oximoronul pentru a ne semnala că mesajul său artistic
are o semnificaţie mai înaltă. Nu este vorba doar despre o descriere fizică a
ochilor femeii iubite, ci de mai mult decât atât. Este vorba probabil despre
faptul că eul liric consideră întunericul nu ca pe o absenţă a luminii, ci ca
pe o sursă de lumină spirituală. Întunericul înseamnă mister, iar misterul
stimulează gândirea, dorinţa de a cunoaşte, de a descoperi, de a explora
adâncurile existenţei şi ale fiinţei. Orice mister cuprinde în el bucuria
potenţială a descifrării lui. Misterele îmbogăţesc lumea şi viaţa omului.
Iubita cu ochii ei în care se ascund mari mistere este fericirea vieţii
îndrăgostitului, lumina vieţii lui. În mod obişnuit asociem fericirea cu
lumina. Cum se vede, la Blaga
şi întunericul devine echivalent cu fericirea. Astfel întuneric şi lumină sunt
amândouă sinonime cu fericirea şi prin urmare sinonime între ele. Oximoronul se
dizolvă în fericirea dragostei împlinite.
Textul liric este un text literar în care
autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul
unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de
subiectivitate.
a)exprimă gânduri, idei,
sentimente ale autoruluiîn MOD DIRECT
(iei poezia strofă cu strofă şi arăţi ce spune autorul, ce gânduri, idei şi sentimente
comunică)
b)există eu liric ( cauţi
mărcile prezenţei eului liric în text )
c)limbajul este artistic,
încărcat de subiectivitate:
·procedee de expresivitate artistică (prezentarea celor mai importante procedee artistice şifiguri de stil, cu semnificaţia lor)
·muzicalitate
(ritm, rimă, măsură)
„Frunză verde magheran” este un text liric pentru că are toate caracteristicile acestui tip
de text.
În
primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului
într-un mod direct. Adoptând ipostaza unui tânăr, acesta îşi face cunoscută,
în prima strofă, mândria de a fi un voinic mehedinţean, iubit de toată lumea,
viteaz şi cu noroc în viaţă. Aceste prime versuri debordează de optimism şi
încredere în sine. Din strofa a doua aflăm că, atunci când a „mai crescut”, voinicul nostru a fugit în munţi şi s-a
făcut haiduc. Strofa a treia exprimă convingerea
arzătoare a haiducului că „ badea Tudor” va ridica ţara la luptă. Ni se
comunică apoi, în strofa următoare, care ar trebui să fie calităţile celui pe
care Tudor l-ar lua alături de el ca tovarăş: un voinic mehedinţean, capabil
să doboare rândunica din zbor, bun călăreţ şi bun înotător. Evident, bănuim,
acestea sunt tocmai însuşirile personajului liric. Aşa şi este, textul
încheindu-se cu dorinţa arzătoare a voinicului din poezie de a pleca la luptă
alături de Tudor.
În al
doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face
simţită prezenţa peste tot în poezie
prin pronume personale de persoana I („mă”, „m-„ , "eu", „mine”) şi, mai ales, prin
verbe la persoana I: „sunt născut”, „să fiu”, „-s scăldat”, „să mă fac”, „-s
frecat”, „am crescut”, „am fugit”, „m-am lăsat”, „am ajuns”, „să cerc”. Interjecţia
„aoleu”, prezentă de 3 ori, şi exclamaţiile („…ce foc de dor!” şi „Ţipă
sufletul în mine!”) sunt şi ele indicii ale prezenţei foarte vizibile a eului
liric.
În al
treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit. Este
un limbaj artistic, puternic încărcat de afectivitate. Autorul îşi începe
poezia cu formula specifică doinei
populare „frunză verde”, pe care o
foloseşte apoi şi în strofa a IV-a:
„Frunză verde magheran…”
„Frunză verde păducel…”
Ies apoi în evidenţă în această
poezie exclamaţiile retorice, prin care autorul exprimă sentimente intense de
bucurie şi nerăbdare de a pleca la
luptă:
„Aoleo! Ce foc de dor!
„Aoleo! Mă arde focul
Ca să-mi cerc şi eu norocul.
„Aoleo! de rău, de bine,
Ţipă sufletul în mine!”
Există şi câteva figuri de stil
foarte sugestive. Metafora „un şoiman mehedinţel” scoate în evidenţă
agilitatea şi curajul voinicului. Tăria de caracter a acestuia este sugerată
de epitetul metaforic „de oţel” (pentru substantivul „inima”).
Specifice literaturii populare
sunt şi diminutivele „voinicel” şi „mehedinţel”, care exprimă ataşamentul
afectiv al autorului faţă de haiduc, identificarea sa cu acesta.
Caracterul
artistic al limbajului este dat şi de muzicalitatea acestuia, produsă de
elementele de versificaţie: rima, ritmul şi măsura versului. Astfel, versul
are o măsură regulată, de 7 silabe, rima este împerecheată iar ritmul,
trohaic.
III. ÎNCHEIERE
Concluzii - rezumatul cuprinsului
În concluzie,
textul „Frunză verde magheran…” este liric, deoarece, prin vocea unui eu liric, autorul comunică în mod
direct emoţii şi gânduri legate de viaţa de haiduc, folosind un limbaj
expresiv prin care reuşeşte să ne impresioneze puternic.
În poezia Metamorfoză, autorul descrie momentul înserării şi îşi exprimă gândurile şi sentimentele legate de acesta.
Sunt două strofe. În prima este înfăţişată dispariţia treptată a luminii, înghiţită încet-încet de noapte, ca o omidă de gogoaşa ei. Autorul foloseşte aici două verbe ("se târăşte", "se strânge"), ambele la timpul prezent, pentru a da impresia de autenticitate, de participare la un moment real.
Strofa a doua dă ocazia eului poetic să-şi exprime gândurile şi sentimentele legate de momentul la care a asistat. Dispariţia luminii nu-l întristează, nu-i provoacă melancolie, ci, dimpotrivă, frumuseţea amurgului şi a nopţii îl duce cu gândul, la eternitatea universului, care nu piere niciodată. Lumina, ştie eul poetic, n-a dispărut definitiv, ea va reapărea triumfătoare, a doua zi de dimineaţă, asemenea unui fluture alb din gogoaşa lui. În această strofă este un verb la trecut ("s-a-nchis"), care vorbeşte despre momentul anterior al dispariţiei luminii şi două verbe la viitor ("răsări-va" şi "va umple") care exprimă încrederea în reapariţia luminii.peste câteva ore.
Prin urmare, în această poezie, Vasile Voiculescu foloseşte verbele la toate cele trei timpuri (prezent, trecut şi viitor) pentru a sugera ciclul neîntrerupt al existenţei, privit, cu optimism, din perspectiva fiinţei trecătoare, care este omul.
Cine sunt eu? M-am născut din lumină, am plutit pe un nor pufos şi am ajuns aici. M-am îmbrăcat cu un veşmânt ţesut de micuţii licurici care luminează noaptea iar in picioare port pantofiori din mătase.
De ce sunt eu aici? Am venit să vă ţin de mână pe toţi cei mâhniţi, să vă alin sufletul, să vă picur fericire pe inimă şi să vă mângâi pe obraji. Degeţelele mele ştiu să aline durerea, ochişorii mei ştiu să te înveselească.
Vrei să îţi arăt lumea? Dă-mi mâna şi hai să pornim în călătorie! Vezi steluţele acelea aurii? Ele sunt gândurile tale bune. Sunt foarte fericită când oamenii au în jurul lor astfel de steluţe. Cred că doar oamenii buni pot primi asta.
Dar picăturile acelea gri le zăresti acolo, lângă copacul albastru? Acelea sunt lacrimi de oameni trişti. De ei trebuie să avem noi grijă!
Observi linia aceea neagră care trece prin faţa noastră? Acela este drumul supărării pe care aş vrea să nu păşeşti niciodată!
Să mergi doar pe covorul fericirii! Pune-ţi mâinile la ochi! Eu mă ascund şi tu trebuie să ghiceşti unde sunt. Eşti gata? De ce râzi, credeai că sunt in spatele tău? Nu, eram pitită după frunza aceea portocalie. Mai încercăm o dată? Hai, spune unde sunt? Tot după frunză? Nu! M-am aşezat pe pânza unui păianjen şi m-am ţinut strâns de picioruşele lui.
Vezi că am reuşit să te fac să râzi? Acum putem să ne întoarcem. Te rog să nu uiţi că tu poţi face oamenii fericiţi. Încearcă!
Redactează o compunere de 80-150
de cuvinte (10-15 rânduri), în care să-ţi prezinţi opinia despre mesajul fragmentului din Cireşarii
de Constantin
Chiriţă.
În compunerea ta, trebuie:
– să formulezi o opinie despre
mesajul fragmentului dat;
– să susţii opinia formulată prin două
argumente potrivite, valorificând textul dat;
– să ai un conţinut adecvat cerinţei;
– să respecţi limitele de spaţiu indicate.
PLANUL COMPUNERII
COMPUNEREA
I. Introducere
- despre ce este vorba în text;
- mesajul textului;
În
fragmentul din “Cireşarii”, de Constantin Chiriţă este vorba despre un băiat,
pe nume Dan, căruia îi plăcea să citească. El este atât de captivat de
lectură, încât trăieşte, odată cu personajele cărţii, aventurile şi emoţiile
lor. Atunci când mama îl roagă să stingă lumina ca să poată dormi, lui Dan îi
vine ideea de a scrie el însuşi un jurnal de călătorie.
Cum
se vede, textul transmite mesajul că lectura este benefică pentru copii,
dezvoltă imaginaţia, îmbogăţeşte cultura şi cultivă creativitatea.
II. Cuprins
- formularea opiniei
proprii despre mesajul textului;
- argumentul 1;
- argumentul 2.
În
opinia mea mesajul textului este adevărat. Este bine ca noi, copiii, să citim cât mai multă
literatură.
Primul argument pe care îl aduc în
sprijinul afirmaţiei mele este că lectura ne îmbogăţeşte viaţa interioară, ne
dezvoltă imaginaţia şi ne produce plăceri deosebite. Când citeşti, te cufunzi
într-o lume imaginară, în care poţi să fii tu însuţi erou, să treci prin
aventuri extraordinare, să trăieşti emoţii puternice. Aşa i se întâmplă şi lui
Dan, care foloseşte lectura ca leac împotriva emoţiilor din viaţa reală :
Dan alese cel mai sigur leac împotriva propriei emoţii: sătrăiascăemoţia altora. Adicăsăcitească…
În al doilea rând este bine să citim, pentru
că, învăţând de la scriitori, vom scrie şi noi din ce în ce mai bine, iar
unii dintre noi, poate, vom descoperi plăcerea de a crea literatură, de a ne
exprima ideile şi emoţiile prin scris. Dan, din « Cireşarii », hotărăşte să scrieun jurnal de călătorie, ţinut în cel mai strict secret, un
jurnal cu întâmplări
nostime.
III. Încheiere
- concluzie: rezumat al cuprinsului
În concluzie, cred că mesajul acestui text este educativ, pentru
că ne învaţă că este bine să citim, pentru bucuria şi cultivarea minţii şi a
sufletului.
Subiectele de la proba de limba şi literatura română din cadrul Evaluării Naţionale 2012 şi rezolvarea lor vor fi publicate luni, 25 iunie 2012, imediat după terminarea probei pe Blogul profesorului de limba română.
Balada este o poezie epică în care este povestită o întâmplare despre confruntarea dintre două sau mai multe personaje.
Atât “Paşa Hassan”, cât şi “Toma Alimoş” sunt balade. Prima este însă baladă cultă, întrucât este scrisă de un autor cunoscut – George Coşbuc -, pe când a doua este baladă populară, deoarece este creaţia unui om simplu, din popor, al cărui nume nu este cunoscut.
Opoziţia dintre cult şi popular se manifestă prin deosebirile dintre cele două texte.
Astfel, prima deosebire se referă la natura acţiunii. În “Paşa Hassan” ea este mai complexă, fiind alcătuită din mai multe secvenţe, uneori cu actori diferiţi. Avem mai întâi secvenţa de pe pod, cu Mihai în fruntea oştirii române. Urmează imaginea dezastrului armatei turceşti, cu soldaţii răsturnaţi în mocirlă şi cu însuşi Sinan-Paşa îngenuncheat în balta de la Neajlov. Suntem martori apoi la tentativa lui Hassan de a-şi lua prin surprindere adversarul încercând un atac prin spatele oştii muntene. Mihai dejoacă însă acest plan. În sfârşit, urmează lunga secvenţă a urmăririi: Mihai îl provoacă pe Hassan la luptă, dar, întrucât acesta fuge ca un laş, îl urmăreşte până în tabăra turcească, fără să-l prindă. Dimpotrivă, acţiunea baladei populare “Toma Alimoş” este foarte simplă. Manea îl atacă mişeleşte pe Toma, dar este prins şi pedepsit.
A doua deosebire dintre cele două texte se referă la relaţiile dintre cele două personaje. Deşi în ambele ele sunt conflictuale, accentele sunt puse diferit. În “Paşa Hassan”, există un conflict nematerializat, pentru că cei doi nu ajung să se lupte. Accentul cade pe laşitatea paşei, care nu acceptă lupta şi fuge. În „Toma Alimoş”, cei doi adversari se confruntă pe viaţă şi pe moarte. Haiducul îşi pedepseşte duşmanul, dar moare şi el.
A treia deosebire între balade se referă la versificaţie. „Paşa Hassan” are o versificaţie elaborată: strofe de 6 versuri, versuri lungi ( de 9, 11, 12 silabe), rimă complicată ( o combinaţie de două rime îmbrăţişate ), ritm amfibrahic (cu picior metric de 3 silabe). „Toma Alimoş” are, din contră, o versificaţie simplă: fără strofe, cu versuri scurte ( 7 – 8 silabe ), cu monorimă sau, uneori, rimă împerecheată, cu ritm trohaic.
A patra deosebire este între timpurile verbale folosite. Coşbuc foloseşte prezentul, pentru a face acţiunea mai vie şi mai dinamică şi a induce lectorului sentimentul participării directe la evenimente. La autorul popular, predomină imperfectul, timp care plasează acţiunea într-o epocă nedeterminată, ca în basme, şi accentuează caracterul fabulos al întâmplării.
Prin urmare, deşi sunt amândouă balade, „Paşa Hassan” şi „Toma Alimoş” diferă în multe aspecte esenţiale.
Textul epic este acel text literar în care autorul îşi exprimă în mod indirect gânduri, idei, sentimente, prin intermediul unei acţiuni şi al unor personaje. Vocea care povesteşte se numeşte narator.
Poezia "Paşa Hassan" este un text epic, deoarece are toate trăsăturile caracteristice unui astfel de text. Are acţiune, are personaje, are narrator.
În primul rând, este text epic, deoarece are acţiune. Coşbuc prezintă o secvenţă din bătălia de la Călugăreni, din 1595, dintre oastea română, condusă de Mihai Viteazul şi armata otomană, condusă de Sinan-Paşa şi Hassan-Paşa. Poezia începe cu confruntarea celor două oşti pe podul de la Neajlov. Văzând că soldaţii români nu pot rezista iureşului duşman, voievodul Mihai se aruncă el însuşi în bătălie şi, cu barda în mână, face cărare prin oastea turcă, slujind drept model pentru ai săi. Surprinşi de neaşteptata apariţie, turcii intră în panică şi se răstoarnă, cu cai cu tot, în mocirla de sub pod, în frunte cu bătrânul Sinan, conducătorul lor. Paşa Hassan încearcă un atac prin spatele românilor, dar Mihai îi dejoacă planul. Zărindu-l pe paşă undeva la poala pădurii, Mihai pleacă în urmărirea lui, omorându-i pe turcii întâlniţi în cale. Mihai îl provoacă pe Hassan la duel, dar acesta fuge nebun, cuprins de groaza morţii. După o goană lungă şi umilitoare, conducătorul turc ajunge, aproape înnebunit de spaimă, la corturile turceşti şi este salvat.
În al doilea rând, textul este epic, deoarece are personaje. Personajele principale sunt cei doi conducători, Mihai şi Hassan, caracterizaţi de Coşbuc prin antiteză. În timp ce voievodul muntean este curajos şi puternic, făcând prăpăd în tabăra duşmană, paşa este laş şi slab, fugind din faţa luptei şi făcându-se de râs prin comportamentul său nedemn. În text mai apare fugitiv şi Sinan-Paşa, de asemenea într-o stare ridicolă, târându-se prin baltă.
În al treilea rând, textul este epic, deoarece are narator. Naratorul este vocea care povesteşte. Povestirea se face la persoana a III-a, iar naratorul este evident favorabil lui Mihai Viteazul, căruia îi face un portret pozitiv, plin de măreţie.
În concluzie, pentru că are acţiune, personaje şi narator, poezia “Paşa Hassan” este epică. George Coşbuc îşi exprimă admiraţia pentru unul dintre eroii poporului nostru, Mihai Viteazul.
Poveşti cu tâlc: Tabloul cel mai real: Un împărat făcu un concurs printre pictori: cel care va reprezenta cel mai bine pacea într-un tablou va câştiga un premiu. Mulţi artişti...
Stațiune balneoclimaterică renumită, amplasată la o altitudine de 650 m la poalele masivului vulcanic Harghita, în jurul Lacului Ciucaș de pe malul stâng al Oltului, Băile Tușnad beneficiază de un climat subalpin, cu aer curat, ozonizat și temperatură medie anuală de 8° C.
Pe lângă posibilitățile de tratament cu ape minerale carbogazoase, mofete (emanații naturale de CO2), aerosoli, există și o gamă largă de posibilități de agrement - lacul Ciucaș - și excursii pe jos la lacul vulcanic Sf. Ana.
Stațiune cu sezon permanent (cunoscută încă de la începutul secolului al XIX-lea, dar inaugurată abia în anul 1860) are numeroase izvoare de ape minerale : ape minerale bicarbonatate, carbonate, clorate, sodice, magneziene, feruginoase, calcice și ape mezotermale folosite într-un bazin în aer liber. Stațiunea este recomandată pentru tratamentul bolilor sistemului nervos central (nevroză astenică, stări astenice secundare, stres fizic și intelectual), al bolilor cardiovasculare (infarct miocardic, hipertensiune, arteriopatie periferică, stări postflebite, varice), al bolilor sistemului urinar (litiasa renală, inflamații) și al unor boli înrudite (boli digestive, endocrine, ginecologice etc.).
La trei ore distanță de mers pe jos se află Lacul Sfânta Ana - singurul lac vulcanic din România, la o altitudine de 950 m.
A fost odată un împărat, şi-n curtea acelui împărat se afla un pom atât de înalt, încât nimeni nu era în stare să-i vadă vârful. Pomul acesta înflorea şi dădea rod în fiecare an, dar nici împăratul, nici curtenii lui, nici vreun alt om pământean n-a apucat să vadă poamă din rodul acela. Era, se vede, pe acolo, prin înălţimile nestrăbătute de ochiul omenesc, cineva care nu lăsa să cadă nici o poamă pe pământ, ci le culegea toate la timpul potrivit. Împăratul ţinea doar să afle cum sunt poamele rodite de pomul acela, şi a dat de ştire în toată împărăţia lui că aceluia care se va fi urcat în pomul acela şi va putea spune cum anume îi sunt poamele îi va da în căsătorie pe aceea dintre fetele sale pe care el însuşi şi-o va alege.
Au venit dar boieri de toate spiţele, feciori de împărat, până chiar şi feţi-frumoşi, dar nici unul n-a fost în stare să se urce în pom.
Era însă la curtea împărătească un flăcău ţanţoş, şi acesta s-a lăudat mumei sale că el are să se urce, şi-a rugat-o pe aceasta să se ducă la împărat să-i spună că el se urcă.
Împăratul nu credea aşa ceva şi l-a chemat pe Danciu la sine.
— N-o să fii nici tu în stare să te urci, i-a zis, şi să ştii că, dacă nu te vei putea urca, dau poruncă să-ţi taie capul.
Danciu s-a învoit să-i taie capul, dacă nu va fi în stare să se urce, şi a rugat pe împăratul să-i dea răgaz de trei zile ca să se gândească, iar în timpul acestor trei zile a pus pe un meşter faur să-i facă căţărătoare de fier, apoi s-a pus pe urcate.
S-a urcat omul şi iar s-a urcat timp de trei zile şi trei nopţi, şi deodată a dat în scoarţa copacului de o gaură prin care a intrat în o colibă în care a găsit o babă bătrână, de tot bătrână. El îi dete bineţele cuvenite.
— Bună seara, bunică dragă! îi zise apoi.
(Ioan Slavici, Rodul tainic)
Redactează o compunere de 10- 15 rânduri în care să argumentezi că textul citat aparţine speciei literare basm.
R.
Basmul este o specie literară epică, de mare întindere, în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă, totul terminându-se cu triumful binelui. Lumea basmului, populată cu personaje tipice (împăraţi, feţi-frumoşi, zmei) stă sub semnul supranaturalului. Basmul are formule specifice, de început, de mijloc şi de final.
Fragmentul citat aparţine unui basm, pentru că are câteva din trăsăturile acestuia.
În primul rând avem de-a face cu un text epic. Are acţiune, are personaje, are narator. În ceea ce priveşte acţiunea, dintre momentele subiectului sunt prezente doar expoziţiunea şi intriga şi o parte din desfăşurarea acţiunii. La curtea unui împărat creşte un pom atât de înalt, încât nu i se vede vârful. Aceasta este expoziţiunea. Intriga constă în faptul că o fiinţă misterioasă, neştiută, fură în fiecare an roadele pomului. Desfăşurarea acţiunii nu este decât începută în acest fragment. Împăratul dă de veste că cine va aduce fructele din înaltul copacului va primi de soţie pe una din fiicele sale. Se înfăţişează mulţi temerari: boieri, feciori de împăraţi, feţi-frumoşi. Niciunul nu reuşeşte să urce în pom. Apare un flăcău hotărât care declară că el va reuşi ceea ce alţii nu putuseră. Împăratul îl ameninţă cu tăierea capului în caz de nereuşită, dar omul nu renunţă. El pune pe un meşter faur să-i facă o „căţărătoare de fier”. Urcă apoi trei zile şi trei nopţi până ajunge la o scorbură în scoarţa copacului. Intră şi ajunge într-o colibă unde se afla o bătrână. Personajele sunt împăratul, flăcăul, pe nume Danciu, şi bătrâna. Naratorul povesteşte întâmplările la persoana a III-a.
În al doilea rând, fragmentul aparţine unui basm, deoarece lumea înfăţişată are caracteristici supranaturale. Astfel, avem un copac atât de înalt, încât vârful i se pierde în cer. Avem o întâmplare ciudată, cu o fiinţă misterioasă care fură roadele copacului. Este prezentă cifra magică „trei”: Danciu cere răgaz de gândire trei zile, apoi urcă trei zile şi trei nopţi. Personajele care populează această lume sunt şi ele specifice basmului: împăraţi, feţi-frumoşi, fiinţe misterioase.
Un al treilea element caracteristic basmului este formula iniţială: A fost odată…, care plasează acţiunea într-un timp nedeterminat, fabulos.
În concluzie, caracterul epic, universul supranatural şi formula iniţială sunt elemente care indică faptul că fragmentul aparţine unui basm.
I. L. Caragiale (1852-1912) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române, afirmându-se ca dramaturg, prozator şi publicist. Este autor al cunoscutelor comedii "O noapte furtunoasă" , "O scrisoare pierdută" şi al unor schiţe foarte populare precum "Vizită", "D-l Goe...", "Bubico", "Căldură mare". A scris, de asemenea, nuvele şi povestiri. Cel mai cunoscut volum al său este "Momente", apărut în 1901, în care este inclusă şi nuvela "Două loturi".
Dl Lefter Popescu este personajul principal al textului. El este impiegat la un minister şi cumpără două bilete de loterie, cu bani împrumutaţi, pentru a sparge ghinionul. Când, după un timp, află că a câştigat, dl Popescu se trezeşte că nu mai ştie unde a pus biletele. Disperat, se învoieşte de la serviciu şi împreună cu soţia, răscolesc cu febrilitate casa timp de trei zile, dar în zadar. La un moment dat, îşi aminteşte că le-ar fi pus în jacheta cenuşie. Catastrofă însă. Consoarta îi mărturiseşte îngrozită că a dat-o unei ţigănci în schimbul a zece farfurii de porţelan. Turbat, dl Lefter, împreună cu d. căpitan Pandele - cel care îi împrumutase banii pentru bilete contra a zece la sută din câştig - şi cu un comisar de poliţie, pleacă în căutarea ţigăncii. O găseşte, dar, cu toate presiunile făcute asupra ei, femeia nu recunoaşte că ar fi dat peste bilete în jacheta căpătată. Disperarea dlui Popescu creşte. Nevoit în cele din urmă să se întoarcă la serviciu, are surpriza să descopere "loturile" în sertarul biroului. Personajul este acum în al nouălea cer. În plină euforie, îşi înaintează demisia şefului său şi merge să-şi încaseze câştigurile. Ca un trăznet cade însă asupra lui ironia sorţii: numărul unui bilet ieşise câştigător la loteria celuilalt bilet ... şi viceversa. Aruncat din hăul negru al disperării pe culmile fericirii şi apoi prăbuşit înapoi, dl Lefter cedează psihic şi înnebuneşte.
Miza nuvelei "Două loturi" nu constă atât în spectaculosul naraţiunii, cât în urmărirea evoluţiei psihice a personajului principal. Chiar şi în proză, Caragiale rămâne în primul rând dramaturg. Acţiunea îmbracă forma unei înlănţuiri de scenete, iar viaţa interioară a personajului nu ne este cunoscută decât prin manifestările ei exterioare. Modalitatea principală de caracterizare este aşadar indirectă: personalitatea lui Lefter Popescu se conturează din fapte, comportament, limbaj, din mediul în care trăieşte, din relaţia sa cu celelalte personaje şi, deloc întâmplător la Caragiale, din chiar numele pe care îl poartă.
Îl cheamă Lefter Popescu. Prenumele permite un interesant joc de semnificaţii. În româneşte, "lefter" înseamnă "care nu are nici un ban, care este fără lăscaie (în pungă)", dar în neogreacă, de unde provine, "elefteros" înseamnă "liber". Dl Popescu a fost "Lefter" toată viaţa, aşa îl strigă soţia, aşa îi zic prietenii, numele pare a-l fi predestinat unei existenţe mediocre. O singură dată numai, el se înalţă la rangul de "Elefteros": atunci când, găsind biletele de loterie în sertarul biroului său de la minister, crede că "a scuturat în fine jugul nesuferitei robii". Având bani, se simte liber şi, sigur pe el, îşi redactează, în termeni superior-ironici, demisia, pe care o semnează apoi semeţ-aristocratic :
"Domnule Ministru,
Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serrviciului.
Vă rog dar respectuos să binevoiţi a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest onor. minister.
Binevoiţi etc.
Eleutheriu Poppescu"
Cât priveşte numele de familie, Popescu, acesta sugerează pe de o parte originea populară, simplă, a personajului - pe care acesta, conştient, caută să o atenueze prin ortografierea cu doi "p" -, dar şi, pe de altă parte, lipsa lui de individualitate , caracterul comun, "de gloată", cum spune criticul G. Ibrăileanu.
Mediul în care trăieşte Lefter Popescu este cel citadin: Bucureştiul sfârşitului de secol XIX, înţesat, la Caragiale, de birje şi berării. Omul este un mic burghez şi duce o viaţă liniştită, dar mediocră. Este impiegat la minister, are o soţie, are o casă. Existenţa lui se desfăşoară între cancelarie, berărie şi domiciliul conjugal.
Relaţia sa cu şeful de la minister stă sub semnul terorii şi al umilinţei. Trăieşte permanent cu groaza că poate fi oricând smuls din tihna familială şi chemat la serviciu peste program:
"Hait ! iar ne cheamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul e şeful), să ne canonească până la miezul nopţii, ca să se recomande ministrului că e grozav !".
Când şeful îl descoperă în berărie, d. Popescu "se face palid".La minister, chemat la ordine, "intră foarte umilit" în biroul acestuia şi, după ce suportă o severă muştruluială "iese împleticindu-se" de acolo. Slujba i se pare o robie şi tocmai de aceea momentul descoperirii biletelor devine o apoteoză a eliberării. Cu gesturi seniorale de erou victorios, d. Lefter îşi pregăteşte răzbunarea:
"Se încheie la jiletcă fără pripă, se aşază bine în jeţul său de muşama şi aşterne cu mână sigură, pe o coală de hârtie ministerială, următoarea compoziţie..."
Caragiale tratează în manieră ironică această teamă obsesivă pe care micul funcţionar public o trăieşte în relaţia cu superiorul său, disproporţia între realitate şi reacţia faţă de ea fiind evidentă.
Berăria este locul unde d. Lefter se întâlneşte cu amicii, pentru a dezbate, probabil, ca toţi eroii lui Caragiale, starea naţiunii. Aici este sfătuit să cumpere bilete de loterie cu bani de împrumut şi tot aici se întoarce după expediţia infructuoasă din mahalaua Farfurigiilor pentru a analiza situaţia împreună cu d. căpitan Pandele şi d. comisar de poliţie Turtureanu. Aici, d. Lefter se simte egalul celorlalţi.
În sfârşit, există şi un loc unde d. Lefter este şef: căminul conjugal. Despre felul cum se desfăşura viaţa sa în familie, înainte de întâmplarea cu biletele, Caragiale nu ne face decât o vagă idee, schiţând o secvenţă idilică:
"Era seară; omul şedea la masă cu consoarta sa în săliţa de intrare, vorbind în ticnă despre cum se scumpeşte viaţa din zi în zi".
Că acasă d. Lefter devine din miel leu ne dăm seama după apelativele aruncate sărmanei soţii, găsită vinovată în cele din urmă de dispariţia biletelor: "Femeie !...", "nenorocito !", "cocoană!".
Aşadar, d. Popescu are un comportament schimbător, după cum bate vântul puterii: umil cu şeful, comunicativ şi cooperant cu amicii, zbir cu consoarta. Acest cameleonism în funcţie de mediul în care se găseşte şi de persoana cu care se află în contact scoate la lumină caracterul mărunt al protagonistului. Este unul din motivele pentru care nici nu-l deplângem pe d. Lefter, fiind tentaţi de multe ori să râdem de el, deşi sfârşeşte tragic. Caragiale nu-i conferă măreţie, de aceea personajul e tragi-comic.
Fizionomia eroului principal se întregeşte prin limbaj şi gesturi, pe care prozatorul le surprinde cu mare precizie, dând viaţă fiecărei secvenţe. Ca pe scenă vedem cum mirajul câştigului îl transformă radical pe altfel apaticul domn Lefter Popescu. Omul se metamorfozează în fiară: limbajul i se radicalizează, vocea capătă stridenţe agresive:
"-Asta e culmea!...culmea!...strigă d. Lefter"
"-Femeie, trebuie să fie-n casă... Dracu n-a venit să le ia..."
"-Cui ? cui ai dat-o, nenorocito !"
"-Taci, strigă crunt d. Lefter..."
"-Unde sunt farfuriile ?... Voi să văz farfuriile ! Adu farfuriile ! porunceşte straşnic d. Lefter."
"-Destul, nenorocito !"
Gesturile îi devin febrile, trădând agitaţia interioară. În culmea surescitării, dl Lefter răstoarnă casa de zece ori în căutarea biletelor până cade frânt de oboseală. Nu doarme însă mai mult de un sfert de oră şi sare în sus convins că şi-a amintit unde le-a pus. Face ţăndări farfuriile de porţelan primite de consoarta sa în schimbul jachetei. Ca şi cum ar fi declanşat un mecanism ce nu mai poate fi oprit, dl Lefter nu-şi mai poate regăsi liniştea, îndreptându-se cu repeziciune spre autodistrugere. Străbate oraşul în goană cu birja până în mahalaua Farfurigiilor, o ameninţă şi chiar o bate pe chivuţa cu jacheta, se duce la secţia de poliţie, apoi la berărie, apoi iar la poliţie, apoi iar toată noaptea colindă mahalalele până ajunge spre dimineaţă încă o dată la cocioaba chivuţelor. Este bătut şi tăvălit prin noroi, sosind acasă ca vai de el pe la şapte şi jumătate dimineaţa, spre groaza soţiei. Ajunge totuşi la minister la opt şi cinci. Parcă toate resursele sale fizice şi psihice s-au activat într-un suprem şi ultim efort vital pus în slujba speranţei. Coarda însă a fost întinsă prea mult şi va plezni până la urmă. Când toate eforturile se vor fi dovedit inutile, istovit fizic şi psihic, d. Lefter clachează definitiv. Ca o păpuşă dezarticulată, personajul continuă să se mişte, acum însă în gol, fără nici o noimă: "Ş-a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi şi cu pumnii în cap şi să tropăie din picioare, făcând aşa un tărăboi, încât a trebuit bancherul să ceară ajutorul forţei publice ca să scape de d. Lefter...".
Caragiale nu face analiză psihologică, nu ştim ce gândeşte personajul, dar îi putem urmări reacţiile fiziologice, de om aflat în pragul colapsului. Dl Lefter năduşeşte des şi face mereu gestul ştergerii sudorii de pe frunte, atunci când caută biletele prin casă. La berărie, la apariţia şefului "se face palid". La minister, iese "împleticindu-se" din biroul acestuia. Când, la bancher, are dintr-o dată presentimentul dezastrului, "simte o sfârşeală şi cade, alb ca porţălanul, pe un scaun lângă cantor", făcându-se în cele din urmă "vânăt ca ficatul".
Lefter Popescu este victima propriei sale himere. Deşi pretinde că nu crede în noroc, totuşi el joacă sistematic la loterie, nutrind în ascuns gândul că va veni şi vremea lui. Este atât de convins de acest lucru, încât nu se îndoieşte o clipă că ar fi câştigat. I se pare firesc, i se pare un drept al său. Toate energiile sale sufleteşti sunt mobilizate de această speranţă într-o viaţă mai bună. Pe acest fundal, căderea vine la fel de firesc, vidul interior luând locul iluziei. Nu destinul îi joacă o festă lui Lefter Popescu, căci, de fapt, în realitate nu s-a întâmplat nimic. Biletele nu valorau nimic, el nu a câştigat la loterie şi prin urmare toată agitaţia sa, agonia, extazul sunt artificiale. Neacceptându-şi condiţia, aspirând să devină din Lefter, Elefteros, personajul îşi este propriul său călău.
Atitudinea scriitorului faţă de personajul său este mai degrabă ironic-îngăduitoare, aşa cum probabil trebuie să fie cea a zeului Hazard faţă de bieţii muritori care-şi închipuie că-şi conduc viaţa după propria voinţă.
Ceea ce atrage atenţia în acest început de povestire este numărul mare al secvenţelor naraţiunii şi modul în care autorul foloseşte tehnica înlănţuirii.
Delimităm în primele două pagini ale textului nu mai puţin de 9 secvenţe narative. Pentru prezentarea lor autorul foloseşte tehnica înlănţuirii, adică aranjarea lor în ordinea temporală a desfăşurării întâmplărilor.
Astfel, textul începe cu evocarea unei toamne aurii în Moldova de altădată.
Secvenţa a doua restrânge cadrul şi ne prezintă ce se întâmpla pe atunci la Hanul Ancuţei. Legătura dintre cele două secvenţe se face prin conjuncţia „şi” urmată de adverbul „atuncea”, care trimite la momentul evocat anterior.
Secvenţa a treia ne prezintă chipul Ancuţei şi este legată de secvenţa precedentă prin conjuncţia „iar” urmată de numirea personajului „Ancuţa cea tânără”.
A patra secvenţă a textului descrie Hanul Ancuţei. Pentru a introduce această secvenţă naratorul ni se adresează direct nouă, cititorilor: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră...”.
În secvenţa a cincea ni se face cunoştinţă cu personajul principal al naraţiunii, comisul Ioniţă. Legătura cu secvenţa anterioară se face logic prin adverbul „acolo”, care trimite la hanul ce a fost descris mai înainte.
Secvenţa a şasea ne înfăţişează calul cel slab al lui Ioniţă şi este înlănţuită logic prin reluarea cuvântului „cal”, cu care se terminase secvenţa anterioară.
A şaptea secvenţă decurge logic din cea de dinaintea ei, căci în ea comisul vorbeşte chiar despre calul ce ne fusese prezentat înainte. Autorul nu foloseşte niciun cuvânt de legătură, ci pur şi simplu juxtapune secvenţa după cea de dinaintea ei.
Secvenţa a opta conţine replica ironică a lui moş Leonte la adresa calului. Legătura între această secvenţă şi cea anterioară se face prin conjuncţia coordonatoare „însă” şi prin reluarea verbului „a se duce” cu care se terminase secvenţa a şaptea.
În sfârşit ultima secvenţă este cea în care comisul Ioniţă îi răspunde lui moş Leonte, prin urmare se face o înlănţuire logică şi cronologică, fiind vorba despre acelaşi subiect şi de acţiuni care îşi urmează una alteia în ordine temporală. Formal, legătura între secvenţe se face printr-o formulă de adresare: „Să ştii dumneata, prietine Leonte!”.
În concluzie, la începutul textului său, Sadoveanu construieşte mai multe secvenţe narative în care conturează cadrul acţiunii – locul şi timpul – şi introduce câteva personaje importante: Ancuţa, moş Leonte, comisul Ioniţă şi calul său. Ca metodă de aranjare a secvenţelor autorul foloseşte înlănţuirea, adică dispunerea secvenţelor în ordinea în care s-au desfăşurat întâmplările. Elementele formale folosite pentru a realiza înlănţuirea sunt cuvintele de legătură (conjuncţii, adverbe), repetarea unor cuvinte din secvenţele anterioare, juxtapunerea şi adresarea directă către cititori.
S-a înserat atât de repede și eu abia am apucat să-mi împodobesc bradul. Am scos din cutii globurile, unul câte unul. Le-am strâns cu drag în palme și le-am povestit cât de mult am așteptat să le revăd. Ele, drăguțele, îmi zâmbeau fericite. Cu beteală strălucitoare l-am îmbrăcat pe iubitul meu brăduț și-acum îl privesc mulțumită.
Acum toată camera e inundată de lumina instalației. Inima mea cântă de fericire! Afară se aude vântul. Alerg la fereastră și o deschid să-i arăt și lui minunea. Simt că răsuflarea mea se oprește brusc. Preocupată cu brăduțul nu am observat că afară a început să ningă. Fulgi catifelați alunecă pe genele și pe obrajii mei. Cât de minunat este! Tot anul am visat la clipele acestea!
Întind palmele și privesc steluțele de zăpadă ce se topesc încet, încet lăsând apa să se scurgă printre degetele mele. O singură dorință mai am: să vină moșul ca și anii trecuți. Știu că e timpul să mă culc, dar sunt atât de neliniștită, încât cred că n-aș putea adormi. În cameră s-a făcut răcoare. Închid geamul și mă furișez sub plapumă nu înainte de a mai îmbrățișa o dată brăduțul meu drag.
Îmi promit să nu adorm. Acum sunt mare și pot rezista. Vreau să-i vorbesc şi vreau să știe că m-am ținut de cuvânt. Am fost ascultătoare, am luat numai note bune și îmi ajut părinții. Nu pot să mă abțin și mă mai duc o dată la fereastră. Oare a ajuns pe strada mea sau abia acum pornește la drum? Offff! Ce greu e să aștepți! Zăpada albă a îmbrăcat deja copacii, mașinile și trotuarele cu haine de sărbătoare. Deodată, o lumină strălucitoare se zărește departe, departe. Se apropie atât de repede! Vine direct la fereastra mea. Începe să-mi fie frică, respirația mea se oprește brusc și sar repede în pat. Trag cu ochiul printr-un loc unde plapuma nu e lipită de pat. La fereastra mea e chiar el! Uite-l! Râde și bate ușor în geam. Îmi face semn să mă apropii, asta însemnând că m-a văzut. Mă ridic încet și pășesc spre fereastră. O deschid încet și îl privesc în ochi.
-Bună, draga moșului! spune el și mă mângâie pe cap. Am primit scrisoarea ta și să știi că sunt foarte mândru de tine. Ești un copil cuminte și silitor. Am venit să îți aduc un cadou. Am pentru tine doar un sfat: să fii mereu așa cum ești tu acum! Renii nechează, semn că trebuie să plece. Moșul îmi întinde un cadou și mă strânge în brațe. Atunci prind curaj și-i spun:
-Așteaptă să le dau renilor puțină apă! Alerg repede la bucătărie, pun într-un castronel apă și, când mă întorc, nu mai găsesc decât cadoul meu pe pervazul ferestrei și un bilețel pe care scria: ,,Draga mea, în seara aceasta toți copiii așteaptă cu nerăbdare să ajung la ei, de aceea nu pot să mai stau. Te îmbrățișează, Moș Crăciun. Lacrimile se preling pe obrajii mei. Nu îmi dau seama dacă de bucurie că l-am văzut pe moșul sau de tristețe că n-am apucat să-i mulțumesc. Iau cadoul, închid fereastra și privesc afară. Oriunde ai fi, moșule, până la anul care vine te voi păstra în inima mea! Fulgii de nea îmi zâmbesc și zboară veseli în aer. E atâta fericire în sufletul meu, încât încep să dansez de bucurie. Brăduțul meu e singurul martor, doar el știe taina mea: Acesta e secretul nostru, nu-i așa? îi șoptesc eu și îl îmbrățișez. Dansez, dansez, dansez... totul se învârte cu mine! Crăciunul e magic!
Eu citesc: "El Zorab" - George Coşbuc: Ieri am citit poezia "El Zorab" de George Coşbuc şi , deşi e foarte tristă, mi-a plăcut foarte mult. George Coşbuc E vorba despre un ...
