Finalul poeziei
lui Blaga este, la prima vedere, surprinzător.
Eul liric - în
ipostaza îndrăgostitului - pare că se contrazice flagrant. Pe tot parcursul
poeziei el a asociat ochii iubitei cu întunericul cel mai deplin. A spus că
ochii ei "sunt izvorul din care tainic curge noaptea" şi a descris
amănunţit cum aceasta acoperă munţii, văile şi şesurile, "acoperind
pământul c-o mare de întuneric". Adică a pus semnul egalităţii între
cantitatea de negru din ochii iubitei şi cantitatea de negru care învăluie
pământul noaptea.
În final însă el
se adresează iubitei cu apelativul "lumina (mea)". Or ştim că lumina
şi întunericul sunt total opuse. Întunericul se defineşte ca absenţa luminii.
Ca figură de
stil, această asociere neaşteptată dintre doi termeni contradictorii se numeşte
oximoron.
Blaga foloseşte oximoronul pentru a ne semnala că mesajul său artistic
are o semnificaţie mai înaltă. Nu este vorba doar despre o descriere fizică a
ochilor femeii iubite, ci de mai mult decât atât. Este vorba probabil despre
faptul că eul liric consideră întunericul nu ca pe o absenţă a luminii, ci ca
pe o sursă de lumină spirituală. Întunericul înseamnă mister, iar misterul
stimulează gândirea, dorinţa de a cunoaşte, de a descoperi, de a explora
adâncurile existenţei şi ale fiinţei. Orice mister cuprinde în el bucuria
potenţială a descifrării lui. Misterele îmbogăţesc lumea şi viaţa omului.
Iubita cu ochii ei în care se ascund mari mistere este fericirea vieţii
îndrăgostitului, lumina vieţii lui. În mod obişnuit asociem fericirea cu
lumina. Cum se vede, la Blaga
şi întunericul devine echivalent cu fericirea. Astfel întuneric şi lumină sunt
amândouă sinonime cu fericirea şi prin urmare sinonime între ele. Oximoronul se
dizolvă în fericirea dragostei împlinite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu