Share

sâmbătă, 22 octombrie 2011

"După melci", de Ion Barbu (experienţa de cunoaştere - eseu nestructurat)

Meditaţii on-line la limba română # Teste pentru admitere # Jocuri lingvistice şi literare # Teste de vocabular # Rebus şi integrame on-line # Jocuri de cuvinte # Blogul profesorului de limba română

Manual ART, clasa a IX-a, exerciţiu, pagina 24
Redactează un eseu liber (nestructurat) de o pagină în care să demonstrezi că joaca din pădure a copilului şi consecinţele acesteia reprezintă o experienţă de cunoaştere. Eseul trebuie să scoată în evidenţă faptul că, deşi aflat la vârsta jocului, copilul se maturizează sufleteşte.


Publicată pentru prima dată în Viaţa românească ( mai 1921) şi apoi retipărită într-o plachetă, această baladă îşi dezvăluie fondul tragic, derivat dintr-o experienţă de cunoaştere gratuită.
Iniţierea în tainele universului este unul din laitmotivele liricii lui Barbu. Aici copilul-demiurg încearcă să descopere universul şi această cunoaştere se întemeiază pe cuvânt. Rostirea prematură, forţarea naşterii melcului întru existenţă va avea un deznodământ tragic.

Povestea este simplă. Amăgit de atmosfera primăvăratică a unei zile de Păresimi ( prima duminică din postul Paştelui ), un copil merge în pădure unde găseşte un melc pe care îl descântă ca să iasă din cochilie la lumina caldă a soarelui. Este surprins însă de o viforniţă dezlănţuită din senin şi este nevoit să se întoarcă acasă. Aici îşi petrece noaptea îngrozit de urgia de afară, dar cu gândul la melcul ieşit din cochilie. A doua zi, când vremea se îndreaptă, fuge în pădure şi constată că melcul îngheţase. Îl boceşte, apoi îl ia acasă şi-l pune în pod, pentru a-i fi aproape.

În momentul plecării în pădure, înaintea experienţei cu melcul, copilul este un novice, un neiniţiat. Curios, ca orice copil, vrea să vadă cum iese melcul din cochilie, aşa că îl descântă ca să-l scoată de acolo:

Vream să văd cum se dezghioacă
Pui molatec, din ghioacă;
Vream să văd cum iar învie
Somnoros din colivie...
Şi de-a lungul, pe pământ,
M-aşezai cu-acest descânt :
- « Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat ;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-ncoace...”
Dar, speriat de umbrele serii şi de vijelia care se pregătea, copilul lasă melcul şi fuge acasă :
După ce l-am descântat,
L-am pus jos
Şi-am aşteptat...(...)
Înserase mai de-a bine ;
Crengi uscate, peste mine,
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb...(...)
Plâns prelung, cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă gheara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara...
Mi-a fost frică, şi-am fugit!

Cât timp ţine furtuna, adăpostit la căldură, în coliba lui, copilul se gândeşte cu îngrijorare la melc:

Şi-mi ziceam în gând:
"Dar el,
Melcul, prost, încetinel?
Tremură-n ghioacă, vargă,
Nu cumva un vânt să-l spargă:
Roagă vântul să nu-l fure
Şi să nu mai biciuiască
Bărbi de muşchi, obraji de iască,
Prin pădure.
Roagă vântul să se-ndure."
După trecerea furtunii, copilul se întoarce în pădure în căutarea melcului. Îl găseşte mort:
Îl zării lângă culcuşu-i
De frunziş.
Era, tot, o scorojită
Limbă vânătă, sucită,
O nuia, ca un hengher
Îl ţinea în zgărzi de ger!
Zale reci,
Aspre benţi ce se-întretaie,
Sus, pe vreascurile seci,
Îl prindeau:
O frunză moartă, cu păstaie.
..............................................
Iar când vrui să-l mai alint
Întinsei o mână-amară
De plâns mult....
si, dârdâind,
Doua coarne de argint
Răsucit, se fărâmară.

Copilul regretă moartea melcului. Se simte vinovat că l-a făcut, prin descântecul lui, să iasă din cochilia sa protectoare. A plâns mult acasă gândindu-se că melcul va muri. Acum, găsindu-l, îl ia cu el:

Că e ciunt, nu m-am uitat...
Ci, în punga lui cu bale,
Cu-nsutite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat:


Pungă mică de mătasă...
Iar acasă
L-am pus bine
Sus, în pod
(Tot lângă mine),
Ca să-i cânt din când în când
Fie tare
Fie-n gând:
"Melc, melc,
Cotobelc,
Plouă soare
Prin fâneţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-în crâng,


Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la moşul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng...


- Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!"

Copilul trece printr-o experienţă traumatizantă. Provoacă, din joacă, moartea unei fiinţe şi suferă din cauza asta. Este evident că, la final, el învaţă ceva din asta: viaţa nu este întotdeauna un joc, uneori, ceea ce ni se pare nouă un joc poate să aibă consecinţe fatale pentru alţii.

La sfârşit, el este iniţiat în taina primordială a universului: moartea. Joaca înseamnă pentru copil o experienţă a cunoaşterii, tragică prin moartea melcului. Copilul se iniţiază trecând printr-o încercare fundamentală a existenţei sale. El descoperă tragismul existenţei.

Deşi prezintă o întâmplare legată de universul copilăriei, acest poem ludic depăşeşte semnificaţiile aparente: este o poezie a dramei cunoaşterii, a forţei demiurgice a cuvântului al cărui efect nu mai poate fi oprit de nimic.

4 comentarii:

  1. Multumesc mult!
    M-a salvat de un posibil 4 :o

    RăspundeţiȘtergere
  2. mie mi se pare bun ... o fi nu o fi pentru profa mea .. sa zica ca macar am scris ceva :)

    Mersi anticipat

    RăspundeţiȘtergere
  3. Publicată pentru prima dată în Viaţa românească ( mai 1921) şi apoi retipărită într-o plachetă, această baladă îşi dezvăluie fondul tragic, derivat dintr-o experienţă de cunoaştere gratuită.
    Iniţierea în tainele universului este unul din laitmotivele liricii lui Barbu. Aici copilul-demiurg încearcă să descopere universul şi această cunoaştere se întemeiază pe cuvânt. Rostirea prematură, forţarea naşterii melcului întru existenţă va avea un deznodământ tragic.

    Povestea este simplă. Amăgit de atmosfera primăvăratică a unei zile de Păresimi ( prima duminică din postul Paştelui ), un copil merge în pădure unde găseşte un melc pe care îl descântă ca să iasă din cochilie la lumina caldă a soarelui. Este surprins însă de o viforniţă dezlănţuită din senin şi este nevoit să se întoarcă acasă. Aici îşi petrece noaptea îngrozit de urgia de afară, dar cu gândul la melcul ieşit din cochilie. A doua zi, când vremea se îndreaptă, fuge în pădure şi constată că melcul îngheţase. Îl boceşte, apoi îl ia acasă şi-l pune în pod, pentru a-i fi aproape.

    În momentul plecării în pădure, înaintea experienţei cu melcul, copilul este un novice, un neiniţiat. Curios, ca orice copil, vrea să vadă cum iese melcul din cochilie, aşa că îl descântă ca să-l scoată de acolo:

    Vream să văd cum se dezghioacă
    Pui molatec, din ghioacă;
    Vream să văd cum iar învie
    Somnoros din colivie...
    Şi de-a lungul, pe pământ,
    M-aşezai cu-acest descânt :
    - « Melc, melc,
    Cotobelc,
    Ghem vărgat
    Şi ferecat ;
    Lasă noaptea din găoace,
    Melc nătâng, şi fă-te-ncoace...”
    Dar, speriat de umbrele serii şi de vijelia care se pregătea, copilul lasă melcul şi fuge acasă :
    După ce l-am descântat,
    L-am pus jos
    Şi-am aşteptat...(...)
    Înserase mai de-a bine ;
    Crengi uscate, peste mine,
    Bâzâind la vântul strâmb,
    Îmi ziceau răstit din drâmb...(...)
    Plâns prelung, cum scoate fiara,
    Plâns dogit,
    Când un şarpe-i muşcă gheara,
    Muget aspru şi lărgit
    De vuia din funduri seara...
    Mi-a fost frică, şi-am fugit!

    RăspundeţiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cât timp ţine furtuna, adăpostit la căldură, în coliba lui, copilul se gândeşte cu îngrijorare la melc:

      Şi-mi ziceam în gând:
      "Dar el,
      Melcul, prost, încetinel?
      Tremură-n ghioacă, vargă,
      Nu cumva un vânt să-l spargă:
      Roagă vântul să nu-l fure
      Şi să nu mai biciuiască
      Bărbi de muşchi, obraji de iască,
      Prin pădure.
      Roagă vântul să se-ndure."
      După trecerea furtunii, copilul se întoarce în pădure în căutarea melcului. Îl găseşte mort:
      Îl zării lângă culcuşu-i
      De frunziş.
      Era, tot, o scorojită
      Limbă vânătă, sucită,
      O nuia, ca un hengher
      Îl ţinea în zgărzi de ger!
      Zale reci,
      Aspre benţi ce se-întretaie,
      Sus, pe vreascurile seci,
      Îl prindeau:
      O frunză moartă, cu păstaie.
      ..............................................
      Iar când vrui să-l mai alint
      Întinsei o mână-amară
      De plâns mult....
      si, dârdâind,
      Doua coarne de argint
      Răsucit, se fărâmară.

      Copilul regretă moartea melcului. Se simte vinovat că l-a făcut, prin descântecul lui, să iasă din cochilia sa protectoare. A plâns mult acasă gândindu-se că melcul va muri. Acum, găsindu-l, îl ia cu el:

      Că e ciunt, nu m-am uitat...
      Ci, în punga lui cu bale,
      Cu-nsutite griji, pe cale
      L-am purtat
      Legănat:


      Pungă mică de mătasă...
      Iar acasă
      L-am pus bine
      Sus, în pod
      (Tot lângă mine),
      Ca să-i cânt din când în când
      Fie tare
      Fie-n gând:
      "Melc, melc,
      Cotobelc,
      Plouă soare
      Prin fâneţuri şi răzoare,
      Lujerii te-aşteaptă-în crâng,


      Dar n-ai corn
      Nici drept,
      Nici stâng;
      Sunt în sân la moşul Iene
      Din poiene:
      Cornul drept,
      Cornul stâng...


      - Iarna coarnele se frâng,
      Melc nătâng,
      Melc nătâng!"

      Copilul trece printr-o experienţă traumatizantă. Provoacă, din joacă, moartea unei fiinţe şi suferă din cauza asta. Este evident că, la final, el învaţă ceva din asta: viaţa nu este întotdeauna un joc, uneori, ceea ce ni se pare nouă un joc poate să aibă consecinţe fatale pentru alţii.

      La sfârşit, el este iniţiat în taina primordială a universului: moartea. Joaca înseamnă pentru copil o experienţă a cunoaşterii, tragică prin moartea melcului. Copilul se iniţiază trecând printr-o încercare fundamentală a existenţei sale. El descoperă tragismul existenţei.

      Deşi prezintă o întâmplare legată de universul copilăriei, acest poem ludic depăşeşte semnificaţiile aparente: este o poezie a dramei cunoaşterii, a forţei demiurgice a cuvântului al cărui efect nu mai poate fi oprit de nimic.

      Ștergere