"Cartea nunţii", de George Călinescu

---

Lola, Dora şi Medy

(fragment)

-rezumat-

            Proaspăt sosit de la studii din Germania, contaminat de nou, tânărul Jim (Ion Marinescu) se trezeşte în vechea casă cu molii a mătuşilor sale, atât de diferită de reveriile lui occidentale.

            Este o frumoasă dimineaţă de vară, iar Jim se trezeşte din somn, în mare formă fizică. Face gimnastică, apoi vrea să se spele, dar, constatând  că nu are suficient de multă apă în ibricul de pe lavoar, o trimite pe baba Chiva să îi aducă o stropitoare cu apă. Pune ligheanul în mijlocul camerei, intră în el cu amândouă picioarele şi, ţinând stropitoarea deasupra capului cu amândouă mâinile, lasă apa să curgă pe el. Reuşeşte astfel să se învioreze, dar să şi facă baltă pe covorul tantei Magdalina. Se suie cu picioarele în pat şi se îmbracă tacticos, examinându-se atent în oglindă. Îşi pune costumul din lână englezească, se piaptănă lins, dându-şi părul peste cap, apoi se încalţă. Toaleta odată terminată, trece în camera unde se lua masa. Aici este dezamăgit de mobila veche, chiar dacă elegantă. Îşi imaginează cum ar arăta camera amenajată modern, cu fotolii de nichel şi mobile joase, geometrice. După ce îşi bea laptele, se duce la magazie, unde se afla automobilul său, un „Peugeot” prăfuit. Timp de o jumătate de oră, îl inspectează atent, îi pune ulei şi benzină,  apoi iese cu el în oraş. Lipsise trei ani din ţară şi găseşte Bucureştiul uimitor de modernizat. Admiră măreţia şi geometria inventivă a  noilor clădiri: Palatul Asigurării Generale, palatele Ciclop şi Lido, Palatul Societăţii de Telefoane. Jim se opreşte să mănânce o îngheţată la barul automat „Presto”, fascinat de interiorul de sticlă şi nichel al localului. Intră apoi într-o cabină telefonică şi o sună pe Dora, o veche prietenă. Aceasta e foarte bucuroasă să-l reaudă şi-l invită la ora patru la Lola, informându-l că vine şi Medy. Foarte vesel, Jim iese din bar, se suie în automobil şi porneşte în trombă către bulevard, luându-se la întrecere cu un tramvai electric.

Comparaţie între modul cum petreceau clasele sociale în „Ciocoii vechi şi noi”, de Nicolae Filimon şi „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale

În operele lor literare, atât Nicolae Filimon, cât  şi I.L. Caragiale prezintă aspecte din realitatea socială a secolului al XIX-lea. „Ciocoii vechi şi noi” surprind evenimente cuprinse între anii 1814 şi 1830, iar „Repausul dominical”, un moment de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Capitolul XV al romanului lui Filimon şi schiţa lui Caragiale au aceeaşi temă: modul cum petrec românii.

Textul lui Filimon are două părţi: în prima parte ni se prezintă modul cum petrec oamenii din „clasa de mijloc”, iar în partea a doua, cum petrec „boierii şi oamenii cu averi mari”, în anul 1817.

Oamenii din „clasa de mijloc”, adică negustorii, cojocarii, bogasierii, ibrişimgiii, se adunau vara la „grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu şi Giafer”. Întindeau masa, beau şi mâncau, apoi învârteau hora cu toţii, şi tinerii, şi bătrânii. După ce oboseau, se aşezau iar la mâncare şi băutură, pigmentând petrecerea cu tot felul de glume: turnau, de exemplu, vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi îşi dădeau unii altora să bea. În tot acest timp, lăutarii nu conteneau muzica, din viori şi din gură. Alături de adulţi, se distrau şi copiii, în felul lor. Mâncau „ciurechi, simiţi cu brânză, alune prăjite şi floricele de porumb”, beau „şerbet roşu” şi „bragă”, iar apoi treceau la joacă. Băieţi „azvârleau cu mingea şi cu arşicele”, iar fetele „se jucau d-a ascunselea sau d-a baba-oarba”, prindeau fluturi ori culegeau flori.  

Boierii ţineau să se deosebească de popor. În general, ei se întâlneau să petreacă acasă la vreunul dintre ei şi doar rareori ieşeau la grădină, preferând „grădina lui Scufa, via Brâncoveanului din Dealul Spirii şi grădina lui Belu, de la Văcăreşti”. Pentru a ilustra modul cum petreceau boierii, Nicolae Filimon imaginează o secvenţă petrecută în casa unuia dintre personajele principale ale romanului, postelnicul Andronache Tuzluc. Totul se petrece într-o seară de 30 noiembrie, cu crivăţ şi zăpadă. Ne este descris mai întâi interiorul casei. Sunt apoi prezentaţi invitaţii, care apar pe rând: hatmanul Costache Cărăbuş,  spătarul Dimache Pingelescu, cămăraşul Stamate Birlic, clucerul Ioniţă Măturică, paharnicul Dimitrache Mână-lungă şi baronul rus Nichita Calicevschi. Ultimul apare însăşi beizadeaua Costache Caragea, întovărăşit de „treti-logofăt Iordache Zlatonit”. Musafirii se aşază pe cele două paturi. Li se aduc mai întâi dulceţuri, „vutcă de izmă”, migdale curăţite şi năut prăjit. Urmează apoi cafeaua de Arabia şi tutunul din ciubuc. În tot acest timp, boierii discută politică. Trec apoi într-o cameră special pregătită, unde încing jocul de cărţi, pe bani. Baronul rus îi învaţă un nou joc, stos, cu care reuşeşte să le ia banii tuturor. Se întorc apoi în camera de mâncare, unde îi aşteaptă „bucatele cele delicate ale grecului” şi „vinurile cele mai alese ale ţării”. Filimon nu insistă asupra felurilor de mâncare, se mărgineşte să pomenească doar de „friptură şi poame” şi „vinul cel tămâios de Cernăteşti”. Evident, petrecerea este acompaniată de „cele mai frumoase şi mai patetice cântice de masă” ale lăutarilor. Boierii sfârşesc prin a prinde „la limbă” şi a deveni „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”.

Despre felul cum petrec românii la celălalt capăt al secolului al XIX-lea, în preajma anului 1900, aflăm din schiţa lui Caragiale „Repaus dominical”. Acţiunea se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. „Nenea Iancu” se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la „Lăptărie”, unde, de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. Se întorc pe urmă la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.

Atât Nicolae Filimon, cât şi I.L. Caragiale îşi propun să ofere o descriere verosimilă a chefului la români. Pentru a-şi atinge scopul, ei recurg la aceeaşi metodă: inserarea de elemente ale realului în ficţiune. De exemplu, numele de locuri din Bucureştiul de altădată (grădini, străzi, localuri) sunt cât se poate de reale. Apoi, la Filimon, apare un personaj cu corespondent în realitate, beizadeaua Costache Caragea, iar Caragiale se plasează pe sine însuşi ca personaj principal în universul ficţional pe care îl creează.

Comparând felul cum petreceau bucureştenii în cele două texte, constatăm că, în ciuda distanţei temporale de aproximativ 80 de ani între momentele prezentate, liniile de forţă ale chefului au rămas aceleaşi: mâncare, băutură, cafea şi tutun. Excesul pare a fi, de asemenea, o trăsătură comună. Atât oamenii din „clasa de mijloc” şi boierii lui Filimon, cât şi persoanele „de condiţie frumoasă în societate” ale lui Caragiale beau peste măsură. Negustorii, cojocarii şi ceilalţi de la iarbă verde beau, inclusiv din işlice şi conduri, până ajung să râdă şi să gesticuleze „ca nebunii”, boierii din casa lui Tuzluc devin „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”, în timp ce „nenea Iancu” şi cu amicul Costică, victime ale „repausului dominical”, ajung atât de turmentaţi, încât li se împleticeşte limba în gură.

Deosebite sunt însă atitudinile celor doi scriitori faţă de personaje şi manifestările lor. Nicolae Filimon descrie pe un ton relativ neutru petrecerea de la iarbă verde a celor din „clasa de mijloc”. Este însă vizibil critic la adresa boierilor: hatmanul Cărăbuş este „depravat până în măduva oaselor”,ba chiar toţi boierii sunt „foarte dedaţi la jefuire”. Pentru a-şi disimula opţiunea, autorul inventează un personaj, Iordache Zlatonit, care, la adăpostul protecţiei beizadelei Caragea, îşi permite să-i atace verbal, pe rând, pe toţi boierii care-şi aruncau banii la jocul de cărţi  fără să le pese.

La rândul său, Caragiale este ironic, dar nu cu răutate, faţă de „nenea Iancu” şi amicul Costică Parigoridi, care o ţin tot într-un chef, de nu mai puţin de 24 de ore neîntrerupte.

Zugrăvind două epoci diferite, pe tonuri şi cu atitudini diferite, Nicolae Filimon şi I.L. Caragiale au în comun evidenţierea unei trăsături esenţiale a firii românului: bucuria de a chefui în grup, cu mâncare şi băutură din belşug.

"Repausul dominical", de I.L. Caragiale - rezumat

Joi seara, pe 21 mai, de Sf. Constantin şi Elena, nenea Iancu se plimbă fără nicio treabă pe Calea Victoriei privind forfoteala unei zile de sărbătoare. Se întâlneşte cu amicul Costică Parigoridi, care-i mărturiseşte că este singur şi plictisit de ziua liberă, în care oraşul este lipsit de activitate comercială. Cei doi hotărăsc să cineze împreună. În drum spre local mai racolează încă patru amici, toţi plictisiţi la culme. Fiind ziua lui onomastică, amicul Costică face cinste şi cheful se încinge, durând cinci ore, până la miezul nopţii. Cei şase prieteni, cu limbile împleticite de băutură se suie apoi în trei birje şi ajung la un alt local, la Lăptărie, în afara Bucureştiului, unde, dintr-un pahar într-altul, îi apucă dimineaţa. Nenea Iancu şi Costică se reîntorc în centru, în căutarea unei cafele tari, care să-i trezească. O găsesc, dar întâmplarea face ca, după asta,  să dea peste un alt cunoscut, beat criţă, care le propune să meargă să mănânce o ciorbă de burtă. Neavând altă treabă şi neîndurându-se să se despartă, nenea Iancu şi amicul său se reîntorc la Lăptărie unde îşi petrec şi ziua abia începută.

Caracterizarea personajului-narator din "Repausul dominical", de I.L. Caragiale

            Personajul-narator, totodată personaj principal, al schiţei „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale,  este „nenea Iancu”. Caragiale însuşi era numit astfel de prieteni, aşa încât impresia de veridicitate a textului sporeşte.

            Acţiunea se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.  „Nenea Iancu” se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la „Lăptărie”, unde, de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. Se întorc pe urmă la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.

            Portretul personajului-narator se conturează în primul rând prin caracterizare indirectă, din apelativul, din faptele şi vorbele lui.

            Dat fiind faptul că amicul Costică i se adresează cu „nene Iancule” putem trage o primă concluzie privind vârsta personajului: este o persoană respectabilă. Apoi, dintr-o scurtă însemnare naratorială, aflăm că, la fel ca ceilalţi convivi, este un om „de condiţie frumoasă în societate”.

            Caracteristica unică a lui „nenea Iancu” este capacitatea de a chefui. El o ţine tot într-o petrecere douăzeci şi patru de ore fără întrerupere, timp în care ingurgitează aperitive, vin, şampanie, ţigări regale, marghilomane…, din nou şampanie, „jvarţ cu cognac fin”, ciorbă de burtă ş.a.m.d. Textul se încheie fără ca noi, cititorii, să aflăm când „nenea Iancu” şi amicul său au ajuns acasă.

Această disponibilitate de a benchetui a personajului-narator are rădăcini „conceptuale”, de care luăm cunoştinţă chiar la începutul textului: „nici să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se iveşte prilej de petrecere”.

Chefuitul înseamnă mâncare şi băutură. „Nenea Iancu” bea până i se-mpleticeşte limba în gură:

„- Sân´ tu´tă, Co´tică!”.

Beţivanii devin sentimentali şi se pupă tot timpul:

„Costică ridică din umeri, şi pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeaşi monedă.”

„Şi ne pupăm du´ce…”

Beţivanii se simt trădaţi, când vreunul din tovarăşii de pahar dispare:

„-Ne-a t´ădat, ca nişte laşi, ´ne Iancule!”

„-Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laş!”

Prin personajul „nenea Iancu”, Caragiale a dat viaţă unui tip uman: orăşeanul cu o bună condiţie socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea, superficial şi chefliu. Pentru a fi credibil, autorul îşi asumă acest tip uman, povestind la persoana I şi dându-i personajului propriul său nume. Ironia devine auto-ironie şi valoarea ei etică sporeşte.

Sigur, este vorba de o ironie uşoară, întregul textului fiind învăluit într-un umor cald,  plin de înţelegere faţă de  micile păcate ale firii umane.

Raportul ficţiune-realitate în "Repausul dominical", de I.L. Caragiale

„Repausul dominical” este o operă de ficţiune în care autorul încearcă să dea iluzia realităţii, prin urmare are un caracter verosimil.

            Pentru a convinge cititorul că ceea ce se spune în text este adevărat, Caragiale recurge la o serie de procedee proprii în special genului jurnalistic.

            În primul rând, naratorul este şi personaj, prin urmarea naraţiunea se face la persoana I. Cu alte cuvinte, naratorul vrea să convingă cititorul că ceea ce povesteşte i s-a întâmplat chiar lui cu adevărat. Mai mult, personajului-narator i se spune în text „nenea Iancu”, apelativul din viaţa reală al lui Caragiale printre prieteni. Ni se sugerează deci, nouă, cititorilor, să punem semn de egalitate şi între narator şi autor. El, „nenea Iancu” Caragiale, a fost la chef cu prietenii.

            Un al doilea element care induce iluzia realităţii este abundenţa toponimică. Preumblările petrecăreţilor imaginari prin Bucureşti sunt cartografiate foarte exact, lunga listă de nume de străzi, cartiere şi localuri cuprinzând „Calea Victoriei”, „Capşa”, „la Iordache, în Covaci”, „Şelari”, „Lipscani”, „bulevardul Colţei”, „la Lăptărie”, „la Comşa”, „lângă hală”. Evident, în faţa unei asemenea înşiruiri de nume reale din Bucureştiul de altădată, cum să mai pui la îndoială veridicitatea faptelor prezentate?

            În sfârşit, condica „repausului dominical” început joia consemnează foarte exact timpul şi durata activităţilor celor şase prieteni. Se precizează cu scrupulozitate de reporter de teren că acţiunea începe joi, 21 mai, „pe la şapte seara”, când „nenea Iancu”, plimbându-se singur pe Calea Victoriei, se întâlneşte cu amicul Costică Parigoridi şi decid să ia masa împreună. În drum spre local mai racolează încă patru prieteni, „toţi foarte plictisiţi de repausul dominical”. Naratorul consemnează în „condica activităţii”  că petrecerea a durat „cinci ore fără-ntrerupere” şi că s-a terminat „cam pe la deşteptatul rândunicilor”. Însă prietenii nu se îndură să se despartă, aşa că se deplasează, cu trei birje, la Şosea, „la Lăptărie”, unde, dintr-un pahar într-altul,  se duce noaptea. „Nenea Iancu” şi amicul Costică se reîntorc în Capitală, şi, „pe la şapte de dimineaţă”, tocmai terminaseră o ciorbă de burtă, o „schembea”, lângă hală, cu un alt prieten adunat de pe străzi.

            Impresia de reportaj la faţa locului este potenţată şi de alte elemente textuale, cum ar fi numărarea exactă a aperitivelor, sticlelor de băutură şi pachetelor de ţigări consumate „la Iordache, în Covaci”: „aperitive, 18; baterii, 8; şampanii, 12, şi 22 pachete de regale… şi 5 rânduri de marghilomane.”

            În concluzie, Caragiale foloseşte, evident - ironic, mijloace ale stilului jurnalistic pentru a crea iluzia realităţii.