Caracterizarea personajelor Mihai Viteazul şi Paşa Hassan

George Coşbuc (1866-1918) a fost un poet, traducător şi publicist transilvănean. Este unul dintre cei mai populari poeţi români. Poeziile sale vorbesc despre universul satului românesc, despre natură şi despre istoria naţională. Din această ultimă categorie face parte şi “Paşa Hassan”, creaţie inclusă în volumul “Cântece de vitejie”, apărut în 1904.

Mihai Viteazul şi Paşa Hassan sunt personajele principale ale acestei poezii.

Acţiunea este inspirată dintr-un fragment din opera istorică “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, de Nicolae Bălcescu. În lupta de la Călugăreni, din 1595, se înfruntă oastea română, condusă de Mihai Viteazul şi oastea otomană, a cărei ariergardă este comandată de Paşa Hassan. La un moment dat, pentru a-şi îmbărbăta ostaşii, copleşiţi de numărul mare al duşmanilor, Mihai intră în luptă, dând exemplu de vitejie. Turcii sunt respinşi. Însuşi marele comandant Sinan-Paşa cade în mocirla de la Neajlov. Încercând să rezolve situaţia, Paşa-Hassan, fără a se implica personal în luptă, dă ordin ienicerilor săi să atace pe la spate oastea română. Mihai dejoacă rapid  planul turcului. Porneşte apoi în urmărirea lui, provocându-l la luptă. Turcul fuge însă în mod laş şi, după o lungă cursă disperată, ajunge la tabăra sa, unde îşi găseşte salvarea.

Acţiunea este condusă în aşa fel de poet încât să pună în evidenţă, prin antiteză, personalităţile opuse ale celor doi conducători: Mihai şi Hassan. În primul rând, Mihai este curajos. Această trăsătură reiese din faptele voievodului, prin caracterizare indirectă. El face prăpăd printre turci. Îi zdrobeşte pe pod (“Căci vodă o-mparte cărare făcând”) şi apoi îi risipeşte când încearcă să-l atace pe la spate (“Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi/ Şi-o vântură toată.”). Spre deosebire de Mihai, Hassan este laş. Nu intră în luptă, ci doar dă ordine. Provocat de Mihai la duel, se comportă într-un mod nedemn, fugind disperat pentru a-şi salva viaţa.

O altă trăsătură a lui Mihai, evidenţiată tot din faptele lui, prin caracterizare indirectă, este calitatea de bun conducător. El ştie cum să-şi îmbărbăteze oştenii pe pod, dându-le exemplu personal. Respinge el însuşi – doar cu câţiva oameni - atacul pe la spate pus la cale de Hassan. Este mereu în fruntea armatei sale. Spre deosebire de el, Hassan este un prost conducător, care doar dă ordine, fără să lupte direct (“Hassan de sub poala pădurii acum / Lui Mihnea-i trimite o poruncă;/ (...) Dar paşa rămâne alături de drum / Departe de luncă”). Este un model jalnic pentru ostaşii săi, prin laşitatea de care dă dovadă, fugind din faţa provocării.

O altă trăsătură morală a lui Mihai Viteazul, care reiese din faptele personajului, prin caracterizare indirectă, este onoarea. Voievodul român îl provoacă pe turc la luptă, în spirit cavaleresc, medieval (“Stai, paşă! Să piară azi unul din noi”). Această faptă pune în evidenţă, prin antiteză, lipsa de onoare a lui Hassan, care preferă să fugă (“Dar paşa mai tare zoreşte;”).

Prin caracterizare directă, Coşbuc face portretele fizice ale celor doi combatanţi, de asemenea în antiteză. În timp ce Mihai este văzut ca un zeu coborât printre muritori - înalt ca un munte, cu vorba tunătoare şi răsufletul geros, purtând un fulger în mână - sărmanul paşă arată dezgustător : îngălbenit de groază, cu ochii injectaţi de sânge şi barba răvăşită. Dinţii îi dârdâie, veşmintele îi sunt rupte, turbanul i-a căzut. Mihai Viteazul inspiră măreţie şi respect, Paşa Hassan trezeşte milă şi batjocură.

În memorabilul portret al lui Mihai Viteazul, din strofa a opta, Coşbuc foloseşte o înlănţuire de hiperbole extrem de sugestive pentru a crea statura monumentală a voievodului:

Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier, 
Şi zalele-i zuruie crunte, 
Gigantică poartă-o cupolă pe frunte, 
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, 
Iar barda din stânga-i ajunge la cer, 
Şi vodă-i un munte.

În concluzie, prin antiteză, Coşbuc scoate în evidenţă trăsăturile excepţionale ale lui Mihai Viteazul (curaj, onoare, capacităţi de conducător), alăturându-i un personaj cu trăsături opuse: laşitate, lipsă de onoare, slabe calităţi de comandant. Coşbuc vrea să transmită astfel un mesaj de respect şi de admiraţie pentru eroul român de la Călugăreni. 

....................................................................

Planul compunerii poate fi găsit pe blogul profesorului de limba română.

Semnificaţia versurilor

Prezintă, în 30-50 de cuvinte (3-5 rânduri), semnificaţia versurilor: Iar bunicul desfăşoară /Basme pline de urgie, / Basme care te-nfioară / Despre vremi de-odinioară, / Vremi ce-n veci n-au să mai fie. 

Totu-i alb în jur cât vezi 
Noi podoabe pomi-ncarcă 
Şi vibrează sub zăpezi 
Satele-adormite parcă. 
Doamna Iarnă-n goană trece 
În caleşti de vijelii – 
Se turtesc pe geamul rece 
Nasuri cârne şi hazlii. 
Prin odăi miroase-a pâine, 
A fum cald şi amărui 
Zgreapţănă la uşă-un câine 
Să-şi primească partea lui ... 
Tata iese să mai pună 
Apă şi nutreţ la vacă; 
Vine nins cu-n fel de brumă 
Şi-n mustăţi cu promoroacă. 
Iar bunicul desfăşoară 
Basme pline de urgie, 
Basme care te-nfioară 
Despre vremi de-odinioară, 
Vremi ce-n veci n-au să mai fie. 

(Nicolae Labiş, Iarna)

Poezia lui Labiş vorbeşte despre iarnă, transmiţând sentimentul de bucurie pe care îl au copiii la venirea acestui anotimp. 

Natura toată este acoperită de zăpadă. În casă este cald, miroase a pâine şi copiii ascultă poveştile bunicului. Versurile date sugerează tocmai farmecul basmelor, care vorbesc despre o lume dispărută, adusă în memorie de zăpezile grozave de afară. Repetiţiile « basme…, basme » şi « vremi…, vremi » sugerează nostalgia după timpurile de altădată. Epitetele dezvoltate « pline de urgie » şi « care te-nfioară » exprimă emoţia copilărească provocată de ascultarea basmelor. 

În concluzie, versurile citate exprimă bucuria poveştilor copilăriei, iarna, la gura sobei, în mijlocul familiei.

..........................................................................

Planul compunerii poate fi găsit pe blogul profesorului de limba română.

Descrierea subiectivă

Clasa a VII-a, manualul Humanitas
Ex. 1 / pag. 144
Ce tip de descriere (obiectivă sau subiectivă) apare în versurile date? Argumentaţi!

Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
Un suflet ce iubește taina frunzișelor cu umbră dragă
Și nicăieri nu poți mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi
Decât pe-ngustele potece sub bolțile cu frunze verzi.

Frumos e muntele ce-nalță spre ceruri fruntea lui semeață,
Frumos e câmpul ce se-ntinde ca și o mare de verdeață,
Frumoasă, marea liniștită sau cu talazul răzvrătit,
Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.(...)

Poetul dacă se așază la vreo răspânte cu fântână
Vorbește cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână. (...)
Ciobanul dacă se zărește printre desișul tău cel verde,
De rând de-ar fi la-nfățișare, înfățișarea lui și-o pierde. (...)

                             (Alexandru Macedonski - Pădurea)

În versurile lui Macedonski apare descrierea subiectivă. Acest lucru este dovedit de mai multe elemente. În primul rând, scopul textului nu este de a informa (ca în descrierea obiectivă), ci de a impresiona, de a transmite emoţii cititorului.

Al doilea argument că descrierea este subiectivă este conţinutul. Nu ni se prezintă date precise, informaţii de ordin ştiinţific, ci ne sunt transmise gândurile şi sentimentele proprii autorului. Poetul ne vorbeşte în versuri despre pădure, exprimându-şi dragostea şi admiraţia faţă de aceasta.

Al treilea argument că descrierea este subiectivă este limbajul folosit. Nu întâlnim termeni ştiinţifici şi cifre, ca în descrierile obiective, ci nenumărate imagini artistice realizate cu ajutorul figurilor de stil: epitete, repetiţii, personificări, inversiuni. Se remarcă epitetele "dragă", "semeaţă", "liniştită", "răzvrătit", personificarea "muntele (...) nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă" şi comparaţia "câmpul (...) se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă."

Aşadar, prin scopul urmărit (impresionarea cititorului), prin conţinut (gânduri şi sentimente proprii) şi prin limbajul artistic (înţesat cu figuri de stil), textul lui Macedonski este o descriere subiectivă.

...............................................................................
Poţi găsi planul compunerii, cu explicaţii, pe blogul meu.

Demonstraţie că un text este basm popular

Basmul popular este o creaţie populară epică,  în care personaje reprezentând binele şi răul se înfruntă pe viaţă şi pe moarte, într-un cadru supranatural,  acţiunea terminându-se cu triumful binelui. Basmul conţine formule specifice (iniţiale, mediane şi finale) şi  transmite un mesaj optimist, cu valenţe educative.

“Prâslea cel voinic şi merele de aur” este un basm popular, pentru că întruneşte toate caracteristicile speciei.

În primul rînd este o creaţie populară, având caracter oral, anonim şi colectiv.

În al doilea rând, aparţine genului epic. Are acţiune, personaje şi narator. Acţiunea se bazează pe conflictul dintre bine şi rău. Un împărat avea un măr care făcea mere de aur, din care însă nu apuca să mănânce, deoarece îi erau furate de zmei. Prâslea reuşeşte să-i învingă pe zmei şi, într-un final, după ce-i învinge şi pe fraţii săi cei pizmaşi, se însoară cu o fată de împărat, salvată de la zmei şi moşteneşte tronul împărăţiei. Prin el, binele învinge răul, acesta fiind a treia dovadă că avem de-a face cu un basm.

Prezenţa supranaturalului este al patrulea argument că “Prâslea cel voinic...” este basm. Acţiunea se petrece pe două tărâmuri: al oamenilor şi “celălalt”, al făpturilor neobişnuite: zmei, balauri, zgripţuroaice. Există obiecte magice, de exemplu biciul,  cu care Prâslea transformă palatele zmeilor în mere. Totul se petrece sub semnul cifrei magice “trei”: trei fii de împărat, trei zmei, trei fete de împărat, trei dorinţe ale fetei celei mici.

Ultimul argument că textul este basm constă în mesajul pe care îl transmite: să fim de partea binelui, pentru că acesta învinge întotdeauna, până la urmă.
În concluzie, textul “Prâslea cel voinic şi merele de aur” este un basm popular, fiind o operă populară epică, în care un erou reprezentând binele îşi învinge adversarii, într-o lume aflată sub semnul supranaturalului.
..........................................................................................
Puteţi găsi planul compunerii pe Blogul profesorului de limba română. 

Semnificaţia unei figuri de stil

În prima strofă a poeziei, Eminescu foloseşte metafora “flori de umbră”.

Poezia vorbeşte despre plăcerea contemplării şi melancolia singurătăţii. Eul liric se proiectează aici în ipostaza îndrăgostitului fascinat, care-şi urmăreşte  iubita pe geam, de afară, din întunericul nopţii. Prima strofă prezintă tocmai cadrul natural.

Este o noapte senină. Bărbatul stă în cerdacul iubitei. Deasupra lui se desfăşoară crengile copacilor, mişcate încet de vânt. Formele lor, interpuse în calea luminii, desenează pe podeaua cerdacului „flori de umbră”. Această metaforă – în conexiune cu restul strofei - sugerează frumuseţea complexă a momentului. Pe de o parte este frumuseţea naturii, cu noaptea senină, cu arborii mişcaţi de vânt. Pe de altă parte este frumuseţea contemplării tainice a iubitei. Îndrăgostitul trăieşte totodată voluptatea   descoperirii comorii ascunse şi melancolia imposibilităţii de a o avea.

În concluzie, prin metafora „flori de umbră”, Eminescu anunţă încă din prima strofă cele două coordonate lirice ale poeziei: frumuseţe şi melancolie. 

........................................................................................................

Poezia, formularea subiectului şi planul compunerii pot fi găsite aici.