Caracterizarea personajului Costică Parigoridi

Costică Parigoridi este unul dintre personajele principale ale schiţei „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale.

            Textul prezintă cu ironie tandră unul din obiceiurile favorite ale românului modern: cheful în grup.

            Acţiunea textului se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.   „Nenea Iancu” – personajul-narator - se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la un local de la şosea - la „Lăptărie” -, unde, golind pahar după pahar, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centrul oraşului în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. În fine se întorc la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.

            Portretul personajului Costică Parigoridi se conturează prin caracterizare directă şi indirectă.

            Modalităţile de caracterizare directă sunt afirmaţiile autorului şi cele ale personajului însuşi.

            Din spusele personajului-narator aflăm despre Parigoridi că îi era amic şi  era un om totdeauna vesel.

            În dialogul celor doi, Costică însuşi se autocaracterizează direct ca fiind un orăşean get-beget, căruia nu-i plac petrecerile patriarhale. De aceea, nici nu plecase la ţară, la Muscel, cu nevasta şi copiii, rămânând singur acasă. Dar oraşul inactiv, fără viaţă şi „mişcare comercială” îl plictiseşte îngrozitor. Parigoridi este totodată enervat de ifosele pe care şi le dau parveniţii ieşiţi la plimbare în trăsuri şi haine elegante pentru a-şi afişa bogăţia. Dar trăsătura principală a personajului, care reiese din ceea ce declară singur, este sociabilitatea, dorinţa fierbinte de a-şi găsi un companion („De un ceas umblu să dau de un prietin...parcă au intrat toţi în pământ! (...) Îmi vine să urlu de urât...”).

            Caracterizarea indirectă se realizează prin alegerea unui nume sugestiv, prin urmărirea comportamentului personajului şi prin notarea vorbelor sale.

            Numele Costică Parigoridi sugerează provenienţa amestecată, greco-română, a personajului, de unde şi dispreţul său pentru „mitocănimea parvenită” şi  relativa sa bunăstare materială: e suficient de avut, ca să plătească consumaţia  celor cinci amici cu ocazia onomasticii sale.

            Alte trăsături de caracter reies din comportamentul personajului.

            În primul rând, este un om sociabil. Se plictiseşte singur şi doreşte să îşi petreacă timpul în compania prietenilor.

            Apoi, este generos. Face cinste de ziua lui tuturor celor pe care îi întâlneşte în cale. Iar consumaţia nu e deloc de neglijat: „aperitive, 18; baterii, 8; şampanii, 12, şi 22 pachete de regale... şi 5 rânduri de marghilomane.”

În sfârşit, are, ca şi personajul-narator, o mare plăcere de a chefui. El o ţine tot într-o petrecere douăzeci şi patru de ore fără întrerupere, timp în care ingurgitează aperitive, vin, şampanie, ţigări regale, marghilomane…, din nou şampanie, „jvarţ cu cognac fin”, ciorbă de burtă ş.a.m.d. Textul se încheie fără ca noi, cititorii, să aflăm când „nenea Iancu” şi amicul său au ajuns acasă. Chefuitul înseamnă mâncare şi băutură. Costică bea până i se-mpleticeşte limba în gură:

„- Un´e me´gem?”

Ca orice chefliu veritabil, devine sentimental şi se repede să-şi pupe tovarăşul:

„Costică ridică din umeri, şi pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeaşi monedă.”

„Şi ne pupăm du´ce…”

Ca orice chefliu veritabil, se simte trădat când vreunul din tovarăşii de pahar dispare:

„-Ne-a t´ădat, ca nişte laşi, ´ne Iancule!”

„-Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laş!”

Caracterizarea indirectă se mai realizează şi prin notarea vorbelor personajului.

Chiar de la întâlnirea cu nenea Iancu, Costică se manifestă verbal cu multă elocinţă, scoţând la iveală o personalitate distinctă, cu idei proprii, exprimate fără înconjur:

„- Monşer - îmi zice - nevastă-mea s-a dus la ţară cu copiii, la neamurile ei, tocmai în Muscel... Eu n-am vrut să merg... mai întâi, mi-a fost lene să mă scol aşa de dimineaţă; şi pe urmă, drept să-ţi spun, nu-mi plac petrecerile patriarhale; eu sunt orăşean; mie-mi place oraşul... dar... nu duminicile şi sărbătorile... N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraş mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn... Ce somn!... Peste tot închis!... Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang... Lipsa asta de activitate, de viaţă, de mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine la somn; şi nu pot dormi măcar - parcă sunt în stare de insomnie... şi când mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei... primejdioase... »

 Discursul autoironic pe care îl ţine la începutul chefului de la Iordache dovedeşte că este un om de condiţie bună. Combinaţia de fraze, savant alcătuite, trădează o bună educaţie şi un talent oratoric aparte:

„Sunteţi salvatorii vieţii părintelui copiilor soţiei mele, care era să citească mâine, la Câmpulung, în Universul, încă o nouă tragică sinucidere la staţia B.M.!... Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai puţin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împăraţi Constantin şi Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să primiţi, a face eu cinste astă-seară.”

Este evident, din ceea ce spune, că domnul Parigoridi este un om de spirit, nu numai de şpriţ, umorul său evidenţiindu-se şi din îndemnul adresat convivilor săi:

“- Jos repausul dominical!... Să lucrăm!... lucraţi, domnilor!”

Dar, pe de altă parte, tot vorbele trădează şi aroganţa clasei sociale din care face parte. Se adresează astfel birjarului:

„- Une'e me'gem, mă, 'mboule?... ştii?”

Tot din felul cum vorbeşte ne facem o idee despre starea înaintată de turmentare în care se afla personajul, după consumul eroic de alcool:

“- Bi'jar!... pă'ria lu'nea Iancu!”

În concluzie, prin personajul Costică Parigoridi, Caragiale a dat viaţă unui tip uman: orăşeanul cu o bună condiţie socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea, superficial, trăncănitor şi chefliu, dar inteligent şi spiritual. Textul este străbătut de o ironie uşoară, mai degrabă un umor cald,  plin de înţelegere faţă de  micile păcate ale firii umane.