Ideologia promovată de „Dacia literară” aşa cum se reflectă într-o operă literară studiată

Perioada paşoptistă (1830-1860) este scena unor evenimente decisive pentru soarta naţiunii noastre: Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor, din 1859. Scriitorii importanţi ai epocii – Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Ion Ghica – sunt şi oameni implicaţi politic, luptători pentru crearea unei conştiinţe naţionale. Aceeaşi idee naţională îi călăuzeşte şi în activitatea literară, unde îşi propun dezvoltarea unei literaturi originale şi naţionale şi impunerea unei limbi române literare unitare. 

Aceste deziderate sunt exprimate programatic de către Mihail Kogălniceanu în textul Introducţie publicat în primul număr ( din 30 ianuarie 1840) al revistei „Dacia literară”. Textul este considerat manifestul literar al romantismului românesc. 

În articolul său, Kogălniceanu începe prin a face un scurt istoric al presei româneşti. El critică apoi provincialismul publicaţiilor importante din epocă („Curierul românesc”, al lui Ion Heliade Rădulescu, în Muntenia, „Albina românească”, a lui Gheorghe Asachi, în Moldova şi „Foaia inimii”, a lui George Bariţiu, în Ardeal) şi lansează prima idee importantă: „Dacia literară” îşi propune să promoveze scrieri originale ale scriitorilor români din toate regiunile. 

În ordinea apariţiei în articolul-manifest, a doua idee importantă este cea a obiectivităţii şi imparţialităţii criticii. Kogălniceanu anunţă intenţia revistei sale de a face o critică nepărtinitoare: „vom critica cartea, iar nu persoana.” 

Respingând dezbinarea între scriitori, autorul lansează cel de-al treilea obiectiv major al programului său: cultivarea unei limbi şi a unei literaturi unitare a tuturor românilor. 

În sfârşit, ultima intenţie enunţată de Kogălniceanu este descurajarea traducerilor, abundente la acea vreme, şi promovarea literaturii originale, inspirate din istoria neamului, din frumuseţile patriei şi din tradiţiile poporului. Această idee, tipic romantică, se va dovedi extrem de fecundă în anii următori, toţi scriitorii români importanţi silindu-se a o pune în practică. 

Unul dintre ei este Costache Negruzzi, care publică, în chiar primul număr al „Daciei literare”, nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”. Este prima nuvelă istorică din literatura română, evocând şi transfigurând cu forţă expresivă o perioadă zbuciumată din trecutul Moldovei, şi anume cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569). Lupta acestuia pentru impunerea autorităţii domneşti se transformă, din cauza temperamentului său sangvinar, într-o continuă hăituire a boierilor. Aceştia sunt schilodiţi şi ucişi sub pretextul trădării, care ajunge pentru domnitor o obsesie maladivă. În cele din urmă Lăpuşneanul moare el însuşi în chinuri, otrăvit de propria soţie. 

Nuvela pune în practică două dintre ideile enunţate de Kogălniceanu în Introducţia la „Dacia literară”. În primul rând, respectă condiţia originalităţii. Nu este o traducere din altă limbă, nu este o imitaţie a unei opere literare străine (deşi criticul George Călinescu o compară cu Macbeth, a lui Shakespeare, dar numai ca valoare). 

În al doilea rând, se inspiră din istoria naţională. Negruzzi a folosit ca surse cronicile moldoveneşti ale lui Miron Costin şi Grigore Ureche, de unde a preluat scene, fapte şi replici. Totuşi el s-a distanţat semnificativ de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei. Personajul principal al nuvelei este foarte departe de persoana istorică, reală, care i-a folosit ca sursă de inspiraţie. El este construit în aşa fel încât să ilustreze ideea că, în ciuda forţei de care dispun la un moment dat şi a cruzimii lor, tiranii sfârşesc întotdeauna tragic. 

Părerea mea este că textul lui Costache Negruzzi a fost publicat în primul număr al revistei „Dacia literară” tocmai pentru a servi ca ilustrare a ideilor enunţate în „Introducţie” şi ca model pentru ceilalţi scriitori de limbă română. Aşa cum ştim, Kogălniceanu şi-a atins obiectivul. Revista „Dacia literară” a avut o foarte mare importanţă pentru literatura română, căreia i-a trasat liniile directoare de dezvoltare pentru cel puţin două decenii. Ca urmare a acţiunii ei, au apărut creaţii literare originale, inspirate din istoria, tradiţiile şi natura patriei, care au aşezat fundamentele literaturii naţionale. Scriitorii paşoptişti au scris despre trecutul istoric al românilor (C. Negruzzi, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, N. Bălcescu), despre frumuseţile naturii (V. Alecsandri, A. Russo) şi au avut preocupări pentru culegerea folclorului (V. Alecsandri, A. Russo).

Enunţul subiectului şi planul compunerii pot fi găsite aici şi aici.