duminică, 24 februarie 2013

Rolul lui Titu Maiorescu în impunerea unei noi direcţii în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea



Societatea Junimea a luat fiinţă în 1863 (1864) la Iaşi, din iniţiativa a cinci tineri întorşi de curând de la studii din Occident (Germania, Franţa): Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti.
Junimea a desfăşurat o activitate intensă, urmărind atingerea mai multor obiective: educarea publicului într-o diversitate de domenii (ştiinţele naturii, filozofie, psihologie, logică, literatură, cultură etc.), cultivarea gustului estetic al acestuia, impunerea unei literaturi de valoare, unificarea limbii române literare, combaterea „formelor fără fond” în cultură şi societate.
În 1867, Junimea editează revista Convorbiri literare, în care membrii societăţii şi-au făcut cunoscute ideile şi creaţiile. Aici au fost publicate pentru prima dată operele de valoare ale celor care vor deveni marii clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.
Titu Maiorescu (1840 – 1917) a fost mentorul societăţii Junimea. El a fost deopotrivă estetician, teoretician al culturii şi al problemelor limbii, critic literar, avocat, om politic.

Nemulţumit de starea generală a societăţii româneşti din deceniul şapte al secolului al XIX-lea, Maiorescu a încercat prin toată activitatea sa să impună o nouă direcţie de dezvoltare în cultură şi civilizaţie.
Rolul său în impunerea unei noi direcţii în literatura română s-a manifestat pe mai multe căi.
În primul rând, Maiorescu a criticat cu asprime starea literaturii române (şi a culturii, în general) din acea epocă. Considera că există o mediocritate generalizată, care se autosusţine şi se autopromovează, împiedicând apariţia valorilor reale.
În al doilea rând, el a luptat pentru impunerea unei limbi române literare autentice, izvorâte din spiritul poporului şi inteligibilă pentru popor. În studiile sale, a combătut etimologismul latin, a militat pentru principiul ortografiei fonetice (adoptat în cele din urmă şi de Academie în 1881), a susţinut îmbogăţirea vocabularului doar cu acele neologisme necesare pentru exprimarea unor înţelesuri noi, s-a manifestat împotriva stricătorilor de limbă, a ridiculizat „beţia de cuvinte”.
În al treilea rând, în domeniul teoriei literare, Maiorescu a trasat o linie de demarcaţie netă între poezia de valoare şi poezia proastă. Într-un studiu memorabil din chiar primul număr al Convorbirilor literare (martie 1867), intitulat O cercetare critică asupra poeziei de la 1867, este definită poezia, cu cele două „condiţiuni” ale ei: cea materială şi cea ideală. Maiorescu explică pe larg, dând şi exemple contrastive, în ce constă poezia adevărată. Ea este chemată să exprime frumosul şi se deosebeşte de cunoaşterea intelectuală. Este proclamată astfel autonomia esteticului.
O altă idee importantă pentru rolul jucat de Maiorescu în schimbarea feţei literaturii române este cea a preeminenţei principiului estetic în aprecierea operei de artă. Într-un studiu dedicat comediilor lui Caragiale, criticul afirmă că scopul artei nu este să moralizeze, ci să placă. Arta este morală prin însăşi natura ei, emoţia estetică purificându-l pe om, înălţându-l într-o lume impersonală şi eliberându-l de impulsurile sale egoiste.
Două dintre ideile promovate de Maiorescu se regăsesc şi în studiul din 1868 intitulat În contra direcţiei de astăzi în cultura română.
Prima dintre ele este critica stării generale a societăţii româneşti de după unirea principatelor. Răspunzând unei replici, criticul se lansează într-o analiză generală a civilizaţiei şi culturii române din acea epocă. El desfiinţează practic pretenţiile ştiinţifice ale istoriografiei, ale lexicologiei şi ale filologiei vremii, acuzându-le pur şi simplu de mistificare a adevărului, din dorinţa de a legitima istoric drepturile poporului român. Pe de altă parte, falsul este propagat şi în judecăţile de valoare asupra producţiilor culturale de tot felul. Orice creaţie, cât de proastă, este privită cu indulgenţă, dacă nu cu laudă, sub cuvânt că „tot este ceva”.Maiorescu cere ferm descurajarea mediocrităţilor din toate domeniile: literatură, jurnalism, politică.
Cea de-a doua idee călăuzitoare a activităţii maioresciene pe care o regăsim şi în acest studiu este grija pentru cultivarea unei limbi române care să nu fie străină spiritului poporului care o vorbeşte. De altfel, studiul porneşte de la un răspuns dat gazetei Transilvania. Aceasta replicase Convorbirilor literare că se ocupă de bagatele, atunci când le cere jurnaliştilor români din Austria să scrie corect româneşte. Maiorescu consideră că a cere gramatică, stil şi ortografie nu este nicidecum un lucru fără importanţă: raţiunea de a exista a unei gazete literare este tocmai cultivarea limbii române.  
În concluzie, consider că rolul lui Titu Maiorescu în deschiderea unei noi direcţii în literatura şi cultura românească a fost covârşitor. Prin studiile sale şi prin activitatea desfăşurată în cadrul societăţii Junimea, el a deschis calea literaturii valoroase şi moderne, făcând posibilă apariţia unor scriitori de mare valoare, care sunt azi consideraţi mari clasici: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale. 

.............................................................................
Formularea subiectului şi planul compunerii pot fi găsite aici.
Articolul lui Maiorescu În contra direcţiei de astăzi în cultura română poate fi găsit aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu