"Oglinda şi masca", de J.L. Borges - eseu

I: De ce îi dăruieşte regele poetului o oglindă de argint? Explică gestul şi explică simbolul într-un eseu.

R: Regele Irlandei, victorios într-o luptă contra vikingilor, doreşte ca poezia să îi păstreze în eternitate această izbândă.

Poetul face trei încercări de a crea această poezie.

Prima dată creează o poezie impecabilă sub aspect formal. Toate convenţiile literare sunt respectate, toate procedeele artistice sunt folosite. Literatura reflectă realitatea, dar rămâne departe de aceasta, este literatură, iar nu realitate. Tot la fel oglinda reflectă realitatea, dar rămâne departe de aceasta, este oglindă, iar nu realitate. Oglinda, ca şi poezia impecabilă formal reflectă aparenţa, fără să pătrundă în esenţa lucrurilor, fără să surprindă, de exemplu, zbuciumul sufletesc, freamătul vieţii. Regele îşi dă seama de această distanţă dintre poezie şi realitate şi nu este mulţumit:

– Totu-i desăvârşit, însă, cu toate acestea, nimic nu s-a întâmplat. În vine sângele n-a prins să curgă mai năvalnic. Mâinile n-au tresărit în căutarea arcului. Şi nimeni n-a pălit. Nimeni n-a slobozit răcnetul luptei, nimeni nu şi-a repezit pieptul drept stavilă în faţa vikingului.

Ca să-l facă a înţelege pe poet, îi dăruieşte o oglindă şi încă un termen pentru o altă variantă. Poetul înţelege şi pleacă.

Revine cu o altă poezie. De data asta, poezia nu mai respectă canoanele literare, dar reuşeşte să surprindă viaţa:

Nu era o descriere a bătăliei, era chiar bătălia.

Regele îşi dă seama de valoarea artistică a poeziei. Era o poezie cum nu se mai scrisese, care avea să răstoarne toate regulile poetice, o poezie aflată la polul opus faţă de ideea de poezie de până atunci. O poezie care se îndepărta de poezie şi se apropia de esenţa realităţii. Şi cu toate acestea vrea mai mult. Pentru că şi această poezie rămânea totuşi departe de realitate, era tot literatură, sub o altă mască. Ca poetul să înţeleagă unde a greşit, îi dăruieşte o mască. Poetul înţelege şi pleacă a doua oară.

Se întoarce în sfârşit, răvăşit,  cu o odă cu un singur vers. Regele rămâne împietrit de frumuseţea versului şi-i spune poetului că a văzut multe minuni în viaţa lui, dar niciuna ca aceasta. Amândoi îşi dau seama că acel vers este însăşi esenţa universului şi sunt convinşi că au săvârşit un păcat.

– În zorii zilei, răspunse poetul, m-am pomenit rostind nişte cuvinte pe care întâi nu le-am putut pricepe. Cuvintele acestea sunt în poem. Am simţit că făptuisem un păcat, acela, poate pe care Spiritul nu-l iartă.
– Şi pe care acum îl împărtăşim amândoi, şopti Regele. Acela de a fi cunoscut Frumuseţea, care-i un har neîngăduit oamenilor. Acum va trebui să ne primim osânda.

Pentru că poetul a ajuns la esenţa realităţii, realitatea lui trebuie să dispară. Poetul primeşte ca al treilea dar un pumnal cu care îşi va lua viaţa. Regele însuşi îşi pierde tronul, devenind cerşetor. Muritorilor nu le este îngăduit să acceadă la esenţa adevărului, fără să plătească.

Este o poveste despre forţa demiurgică şi în acelaşi timp nimicitoare a Cuvântului. În acelaşi timp, este o odă adusă poetului, singurul care poate accede, fie şi pentru scurt timp, la condiţia  Demiurgului.