Oximoronul "întuneric - lumină" în "Izvorul nopţii", de Lucian Blaga

Finalul poeziei lui Blaga este, la prima vedere, surprinzător.

Eul liric - în ipostaza îndrăgostitului - pare că se contrazice flagrant. Pe tot parcursul poeziei el a asociat ochii iubitei cu întunericul cel mai deplin. A spus că ochii ei "sunt izvorul din care tainic curge noaptea" şi a descris amănunţit cum aceasta acoperă munţii, văile şi şesurile, "acoperind pământul c-o mare de întuneric". Adică a pus semnul egalităţii între cantitatea de negru din ochii iubitei şi cantitatea de negru care învăluie pământul noaptea.

În final însă el se adresează iubitei cu apelativul "lumina (mea)". Or ştim că lumina şi întunericul sunt total opuse. Întunericul se defineşte ca absenţa luminii.

Ca figură de stil, această asociere neaşteptată dintre doi termeni contradictorii se numeşte oximoron.

Blaga foloseşte oximoronul pentru a ne semnala că mesajul său artistic are o semnificaţie mai înaltă. Nu este vorba doar despre o descriere fizică a ochilor femeii iubite, ci de mai mult decât atât. Este vorba probabil despre faptul că eul liric consideră întunericul nu ca pe o absenţă a luminii, ci ca pe o sursă de lumină spirituală. Întunericul înseamnă mister, iar misterul stimulează gândirea, dorinţa de a cunoaşte, de a descoperi, de a explora adâncurile existenţei şi ale fiinţei. Orice mister cuprinde în el bucuria potenţială a descifrării lui. Misterele îmbogăţesc lumea şi viaţa omului. Iubita cu ochii ei în care se ascund mari mistere este fericirea vieţii îndrăgostitului, lumina vieţii lui. În mod obişnuit asociem fericirea cu lumina. Cum se vede, la Blaga şi întunericul devine echivalent cu fericirea. Astfel întuneric şi lumină sunt amândouă sinonime cu fericirea şi prin urmare sinonime între ele. Oximoronul se dizolvă în fericirea dragostei împlinite.

"Frunză verde magheran..." - demonstraţie că e text liric

PLANUL COMPUNERII	COMPUNEREA
I.INTRODUCERE - definiţia textului liric	Textul liric  este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate.
II. CUPRINS  1. Afirmaţia care trebuie demonstrată  2. Argumentarea apartenenţei textului " Frunză verde magheran...", la categoria textelor lirice a)      exprimă gânduri, idei, sentimente ale autorului  în MOD DIRECT (iei poezia strofă cu strofă şi arăţi ce spune autorul, ce gânduri, idei şi sentimente comunică) b)      există eu liric ( cauţi mărcile prezenţei eului liric în text ) c)      limbajul este artistic, încărcat de subiectivitate: ·      procedee de expresivitate artistică    (prezentarea celor mai importante procedee artistice şi  figuri de stil, cu semnificaţia lor) ·        muzicalitate  (ritm, rimă, măsură)	„Frunză verde magheran” este un text liric pentru că are toate caracteristicile acestui tip de text. În primul rând, este un text liric, pentru că exprimă trăirile proprii ale autorului într-un mod direct. Adoptând ipostaza unui tânăr, acesta îşi face cunoscută, în prima strofă, mândria de a fi un voinic mehedinţean, iubit de toată lumea, viteaz şi cu noroc în viaţă. Aceste prime versuri debordează de optimism şi încredere în sine. Din strofa a doua aflăm că, atunci când a „mai crescut”,  voinicul nostru a fugit în munţi şi s-a făcut haiduc. Strofa  a treia exprimă convingerea arzătoare a haiducului că „ badea Tudor” va ridica ţara la luptă. Ni se comunică apoi, în strofa următoare, care ar trebui să fie calităţile celui pe care Tudor l-ar lua alături de el ca tovarăş: un voinic mehedinţean, capabil să doboare rândunica din zbor, bun călăreţ şi bun înotător. Evident, bănuim, acestea sunt tocmai însuşirile personajului liric. Aşa şi este, textul încheindu-se cu dorinţa arzătoare a  voinicului din poezie de a pleca la luptă alături de Tudor.             În al doilea rând, textul este liric, deoarece există un eu liric. Acesta îşi face simţită  prezenţa peste tot în poezie prin pronume personale de persoana I („mă”, „m-„ , "eu", „mine”) şi, mai ales, prin verbe la persoana I: „sunt născut”, „să fiu”, „-s scăldat”, „să mă fac”, „-s frecat”, „am crescut”, „am fugit”, „m-am lăsat”, „am ajuns”, „să cerc”. Interjecţia „aoleu”, prezentă de 3 ori, şi exclamaţiile („…ce foc de dor!” şi „Ţipă sufletul în mine!”) sunt şi ele indicii ale prezenţei foarte vizibile a eului liric.             În al treilea rând, caracterul liric al textului este dat de limbajul folosit. Este un limbaj artistic, puternic încărcat de afectivitate. Autorul îşi începe poezia cu  formula specifică doinei populare „frunză verde”, pe care  o foloseşte apoi şi în strofa a IV-a:             „Frunză verde magheran…”             „Frunză verde păducel…”             Ies apoi în evidenţă în această poezie exclamaţiile retorice, prin care autorul exprimă sentimente intense de bucurie  şi nerăbdare de a pleca la luptă:             „Aoleo! Ce foc de dor!             „Aoleo! Mă arde focul             Ca să-mi cerc şi eu norocul.             „Aoleo! de rău, de bine,             Ţipă sufletul în mine!”             Există şi câteva figuri de stil foarte sugestive. Metafora „un şoiman mehedinţel” scoate în evidenţă agilitatea şi curajul voinicului. Tăria de caracter a acestuia este sugerată de epitetul metaforic „de oţel” (pentru substantivul „inima”).             Specifice literaturii populare sunt şi diminutivele „voinicel” şi „mehedinţel”, care exprimă ataşamentul afectiv al autorului faţă de haiduc, identificarea sa cu acesta.             Caracterul artistic al limbajului este dat şi de muzicalitatea acestuia, produsă de elementele de versificaţie: rima, ritmul şi măsura versului. Astfel, versul are o măsură regulată, de 7 silabe, rima este împerecheată iar ritmul, trohaic.
III. ÎNCHEIERE  Concluzii - rezumatul cuprinsului	În concluzie, textul „Frunză verde magheran…” este liric, deoarece, prin vocea  unui eu liric, autorul comunică în mod direct emoţii şi gânduri legate de viaţa de haiduc, folosind un limbaj expresiv prin care reuşeşte să ne impresioneze puternic.

Prieteni care nu te vor sili la compromisuri

---

Este o vorbă din popor care spune: "Prietenii ţi-i alegi.".

Asta înseamnă că ai posibilitatea să faci o selecţie, că nu oricine îţi poate deveni prieten, că există anumite criterii după care alegi.

Prietenii îţi sunt persoane asemănătoare.

Prietenii trebuie să aibă aceleaşi gusturi, aceleaşi idealuri, trebuie să te ajute la greu şi să îi ajuţi când au nevoie.

În numele prieteniei trebuie să faci şi la rândul tău să primeşti multe. Oricând şi fără să-ţi fie greu. Cu o limită însă. 

Un prieten nu trebuie să te transforme într-un om fără principii, nu trebuie să te compromită.

Pentru prieteni trebuie să faci totul, mai puţin lucruri de care să-ţi fie ruşine.

"Marea înţelepciune e să-ţi alegi prieteni care nu te vor sili la compromisuri." (Camil Petrescu)

Compunere trimisă de M.N.

"Metamorfoză", de Vasile Voiculescu - timpurile verbale

În poezia Metamorfoză, autorul descrie momentul înserării şi îşi exprimă gândurile şi sentimentele legate de acesta. 

Sunt două strofe. În prima este înfăţişată dispariţia treptată a luminii, înghiţită încet-încet de noapte, ca o omidă de gogoaşa ei. Autorul foloseşte aici două verbe ("se târăşte", "se strânge"), ambele la timpul prezent, pentru a da impresia de autenticitate, de participare la un moment real. 

Strofa a doua dă ocazia eului poetic să-şi exprime gândurile şi sentimentele legate de momentul la care a asistat. Dispariţia luminii nu-l întristează, nu-i provoacă melancolie, ci, dimpotrivă, frumuseţea amurgului şi a nopţii îl duce cu gândul, la eternitatea universului, care nu piere niciodată. Lumina, ştie eul poetic, n-a dispărut definitiv, ea va reapărea triumfătoare, a doua zi de dimineaţă, asemenea unui fluture alb din gogoaşa lui. În această strofă este un verb la trecut ("s-a-nchis"), care vorbeşte despre momentul anterior al dispariţiei luminii şi două verbe la viitor ("răsări-va" şi "va umple") care exprimă încrederea în reapariţia luminii.peste câteva ore. 

Prin urmare, în această poezie, Vasile Voiculescu foloseşte verbele la toate cele trei timpuri (prezent, trecut şi viitor) pentru a sugera ciclul neîntrerupt al existenţei, privit, cu optimism, din perspectiva fiinţei trecătoare, care este omul.

Cine sunt eu?

---

Cine sunt eu? M-am născut din lumină, am plutit pe un nor pufos şi am ajuns aici. M-am îmbrăcat cu un veşmânt ţesut de micuţii licurici care luminează noaptea iar in picioare port pantofiori din mătase. 

De ce sunt eu aici? Am venit să vă ţin de mână pe toţi cei mâhniţi, să vă alin sufletul, să vă picur fericire pe inimă şi să vă mângâi pe obraji. Degeţelele mele ştiu să aline durerea, ochişorii mei ştiu să te înveselească. Vrei să îţi arăt lumea? Dă-mi mâna şi hai să pornim în călătorie! Vezi steluţele acelea aurii? Ele sunt gândurile tale bune. Sunt foarte fericită când oamenii au în jurul lor astfel de steluţe. Cred că doar oamenii buni pot primi asta.  

Dar picăturile acelea gri le zăresti acolo, lângă copacul albastru? Acelea sunt lacrimi de oameni trişti. De ei trebuie să avem noi grijă! 

Observi linia aceea neagră care trece prin faţa noastră? Acela este drumul supărării pe care aş vrea să nu păşeşti niciodată! 

Să mergi doar pe covorul fericirii! Pune-ţi mâinile la ochi! Eu mă ascund şi tu trebuie să ghiceşti unde sunt. Eşti gata? De ce râzi, credeai că sunt in spatele tău? Nu, eram pitită după frunza aceea portocalie. Mai încercăm o dată? Hai, spune unde sunt? Tot după frunză? Nu! M-am aşezat pe pânza unui păianjen şi m-am ţinut strâns de picioruşele lui. 

Vezi că am reuşit să te fac să râzi? Acum putem să ne întoarcem. Te rog să nu uiţi că tu poţi face oamenii fericiţi. Încearcă!

....................................................................................

Compunere trimisă de Denisa Lepădatu