Caracterizarea personajului Costică Parigoridi

Costică Parigoridi este unul dintre personajele principale ale schiţei „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale.

            Textul prezintă cu ironie tandră unul din obiceiurile favorite ale românului modern: cheful în grup.

            Acţiunea textului se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena.   „Nenea Iancu” – personajul-narator - se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la un local de la şosea - la „Lăptărie” -, unde, golind pahar după pahar, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centrul oraşului în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. În fine se întorc la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.

            Portretul personajului Costică Parigoridi se conturează prin caracterizare directă şi indirectă.

            Modalităţile de caracterizare directă sunt afirmaţiile autorului şi cele ale personajului însuşi.

            Din spusele personajului-narator aflăm despre Parigoridi că îi era amic şi  era un om totdeauna vesel.

            În dialogul celor doi, Costică însuşi se autocaracterizează direct ca fiind un orăşean get-beget, căruia nu-i plac petrecerile patriarhale. De aceea, nici nu plecase la ţară, la Muscel, cu nevasta şi copiii, rămânând singur acasă. Dar oraşul inactiv, fără viaţă şi „mişcare comercială” îl plictiseşte îngrozitor. Parigoridi este totodată enervat de ifosele pe care şi le dau parveniţii ieşiţi la plimbare în trăsuri şi haine elegante pentru a-şi afişa bogăţia. Dar trăsătura principală a personajului, care reiese din ceea ce declară singur, este sociabilitatea, dorinţa fierbinte de a-şi găsi un companion („De un ceas umblu să dau de un prietin...parcă au intrat toţi în pământ! (...) Îmi vine să urlu de urât...”).

            Caracterizarea indirectă se realizează prin alegerea unui nume sugestiv, prin urmărirea comportamentului personajului şi prin notarea vorbelor sale.

            Numele Costică Parigoridi sugerează provenienţa amestecată, greco-română, a personajului, de unde şi dispreţul său pentru „mitocănimea parvenită” şi  relativa sa bunăstare materială: e suficient de avut, ca să plătească consumaţia  celor cinci amici cu ocazia onomasticii sale.

            Alte trăsături de caracter reies din comportamentul personajului.

            În primul rând, este un om sociabil. Se plictiseşte singur şi doreşte să îşi petreacă timpul în compania prietenilor.

            Apoi, este generos. Face cinste de ziua lui tuturor celor pe care îi întâlneşte în cale. Iar consumaţia nu e deloc de neglijat: „aperitive, 18; baterii, 8; şampanii, 12, şi 22 pachete de regale... şi 5 rânduri de marghilomane.”

În sfârşit, are, ca şi personajul-narator, o mare plăcere de a chefui. El o ţine tot într-o petrecere douăzeci şi patru de ore fără întrerupere, timp în care ingurgitează aperitive, vin, şampanie, ţigări regale, marghilomane…, din nou şampanie, „jvarţ cu cognac fin”, ciorbă de burtă ş.a.m.d. Textul se încheie fără ca noi, cititorii, să aflăm când „nenea Iancu” şi amicul său au ajuns acasă. Chefuitul înseamnă mâncare şi băutură. Costică bea până i se-mpleticeşte limba în gură:

„- Un´e me´gem?”

Ca orice chefliu veritabil, devine sentimental şi se repede să-şi pupe tovarăşul:

„Costică ridică din umeri, şi pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeaşi monedă.”

„Şi ne pupăm du´ce…”

Ca orice chefliu veritabil, se simte trădat când vreunul din tovarăşii de pahar dispare:

„-Ne-a t´ădat, ca nişte laşi, ´ne Iancule!”

„-Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laş!”

Caracterizarea indirectă se mai realizează şi prin notarea vorbelor personajului.

Chiar de la întâlnirea cu nenea Iancu, Costică se manifestă verbal cu multă elocinţă, scoţând la iveală o personalitate distinctă, cu idei proprii, exprimate fără înconjur:

„- Monşer - îmi zice - nevastă-mea s-a dus la ţară cu copiii, la neamurile ei, tocmai în Muscel... Eu n-am vrut să merg... mai întâi, mi-a fost lene să mă scol aşa de dimineaţă; şi pe urmă, drept să-ţi spun, nu-mi plac petrecerile patriarhale; eu sunt orăşean; mie-mi place oraşul... dar... nu duminicile şi sărbătorile... N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraş mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn... Ce somn!... Peste tot închis!... Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang... Lipsa asta de activitate, de viaţă, de mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine la somn; şi nu pot dormi măcar - parcă sunt în stare de insomnie... şi când mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei... primejdioase... »

 Discursul autoironic pe care îl ţine la începutul chefului de la Iordache dovedeşte că este un om de condiţie bună. Combinaţia de fraze, savant alcătuite, trădează o bună educaţie şi un talent oratoric aparte:

„Sunteţi salvatorii vieţii părintelui copiilor soţiei mele, care era să citească mâine, la Câmpulung, în Universul, încă o nouă tragică sinucidere la staţia B.M.!... Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai puţin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împăraţi Constantin şi Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să primiţi, a face eu cinste astă-seară.”

Este evident, din ceea ce spune, că domnul Parigoridi este un om de spirit, nu numai de şpriţ, umorul său evidenţiindu-se şi din îndemnul adresat convivilor săi:

“- Jos repausul dominical!... Să lucrăm!... lucraţi, domnilor!”

Dar, pe de altă parte, tot vorbele trădează şi aroganţa clasei sociale din care face parte. Se adresează astfel birjarului:

„- Une'e me'gem, mă, 'mboule?... ştii?”

Tot din felul cum vorbeşte ne facem o idee despre starea înaintată de turmentare în care se afla personajul, după consumul eroic de alcool:

“- Bi'jar!... pă'ria lu'nea Iancu!”

În concluzie, prin personajul Costică Parigoridi, Caragiale a dat viaţă unui tip uman: orăşeanul cu o bună condiţie socială de la sfârşitul secolului al XIX-lea, superficial, trăncănitor şi chefliu, dar inteligent şi spiritual. Textul este străbătut de o ironie uşoară, mai degrabă un umor cald,  plin de înţelegere faţă de  micile păcate ale firii umane.

Învăţătoarea mea

---

Învăţătoarea mea

Totul a început într-o zi de 15 septembrie prima zi de şcoală. Cu frică, emoţie eram curioasă şi eu să o cunosc pe învăţătoarea mea nouă. Aveam multe, multe gânduri.
Toţi copiii cu buchete de flori în mână aşteptau să intre în clase. Căutam cu privirea să o văd undeva. Îmi imaginam o femeie înaltă şi puternică.Dintr-odată a venit la noi o doamnă micuţă, frumoasă şi elegantă. A întrebat dacă noi suntem clasa a II-a A şi atunci am înţeles. Era doamna mea.
Când am plecat spre clasă îmi era frică de parcă aş fi fost la un concurs. Ne-a vorbit blând şi ne-a spus ce vom face în clasa a II-a. De atunci a trecut aproape un an şi doamna mea îmi este foarte dragă. Ştie să ne vorbească frumos şi să ne certe când greşim.Se bucură odată cu noi de notele bune pe care le luăm. Se şi supără când greşim. Ne cunoaşte aşa de bine încât ştie când sntem fericiţi sau supăraţi. Ne învaţă să fim buni şi ambiţioşi. Nu am crezut că voi putea să o simt aşa de aproape de mine. Aceasta este învăţătoarea mea şi sunt fericită!

Denisa Lepădatu

clasa a II-a,
Şcoala Mihail Sadoveanu, Galaţi

Relaţia dintre Pampon şi Crăcănel, "D´ale carnavalului", de I.L. Caragiale, actul II, scena IX

În scena IX a actului II, relaţia dintre cele două personaje se schimbă de mai multe ori.

Prima schimbare este chiar la începutul scenei. Crăcănel îl caută, printre măştile de la bal, pe Iancu Pampon, care-l pălmuise anterior, luându-l drept „Bibicul”, presupusul amant al iubitei sale. Vrea să-i ceară explicaţii, să ştie pentru ce a fost pălmuit. Dar la bal toţi sunt mascaţi. Crăcănel găseşte o soluţie ingenioasă pentru a afla care este cel căutat. Se dă pe lângă fiecare bărbat cu mască din bal şi-i zice: „Eu sunt Bibicul, nene Iancule!”  În sfârşit, la începutul scenei IX îşi găseşte omul. Lucrurile iau însă o întorsătură neaşteptată pentru Crăcănel. Pampon nu se mulţumise cu palmele pe care i le administrase presupusului rival şi-l căuta şi el, la rândul lui, pentru a continua ce începuse. Prin urmare rolurile se schimbă instantaneu, în relaţia vânător - vânat. Crăcănel este la început cel care deschide ostilităţile, atacându-şi victima, „tare şi cu un ton de sfidare melodramatică”:

„Eu sunt Bi-bi-cul...”

Imediat însă, din vânător el se transformă în vânat, căci Pampon îl aştepta şi este mai puternic şi mai agresiv:

PAMPON (...): Şi eu te căutam, Bibicule! (se repede)

CRĂCĂNEL (dându-se după o masă): Să nu dai! să nu dai! fac scandal... Chem poliţia... stai să ne desluşim!

Comicul este desăvârşit. Crăcănel cutreierase tot balul căutându-l pe Iancu Pampon şi, acum, când îl găsise, era obligat să fugă de el, să nu ia bătaie.

Alergându-l în jurul mesei, Pampon află până la urmă că totuşi Crăcănel nu e Bibicul, rivalul său la dragostea Didinei. Aici are loc a doua schimbare în relaţia dintre cele două personaje. Ei îşi dau seama, cu stupoare, că, de fapt, se află de aceeaşi parte a baricadei, amândoi fiind victimele Bibicului:

PAMPON: Care va să zică este un Bibicul, care devine în chestie de traducere şi pentru mine şi pentru d-ta...

CRĂCĂNEL: Fireşte...

A treia schimbare în relaţia celor doi, mai mult o schimbare de nuanţă, apare în momentul în care lui Pampon, înduioşat de soarta bietului Crăcănel, tradus pentru a opta oară în dragoste, i se face milă de el şi începe să-l încurajeze:

PAMPON (cu tărie): Nu mai plânge, nu şade frumos, un volintir ca d-ta...

Aşadar, relaţia dintre cei doi, aşa de tensionată la începutul scenei, se transformă radical până la sfârşit. Pampon şi Crăcănel, din inamici înverşunaţi, devin aliaţi împotriva misteriosului rivalul comun: Bibicul. Mai mult, Pampon, care la începutul scenei îl aştepta pe Crăcănel ca să-i rupă „şalele”, ajunge, la sfârşit, să-l ocrotească şi să-l încurajeze pe acesta cu grijă de frate mai mare.

"Cartea nunţii", de George Călinescu

---

Lola, Dora şi Medy

(fragment)

-rezumat-

            Proaspăt sosit de la studii din Germania, contaminat de nou, tânărul Jim (Ion Marinescu) se trezeşte în vechea casă cu molii a mătuşilor sale, atât de diferită de reveriile lui occidentale.

            Este o frumoasă dimineaţă de vară, iar Jim se trezeşte din somn, în mare formă fizică. Face gimnastică, apoi vrea să se spele, dar, constatând  că nu are suficient de multă apă în ibricul de pe lavoar, o trimite pe baba Chiva să îi aducă o stropitoare cu apă. Pune ligheanul în mijlocul camerei, intră în el cu amândouă picioarele şi, ţinând stropitoarea deasupra capului cu amândouă mâinile, lasă apa să curgă pe el. Reuşeşte astfel să se învioreze, dar să şi facă baltă pe covorul tantei Magdalina. Se suie cu picioarele în pat şi se îmbracă tacticos, examinându-se atent în oglindă. Îşi pune costumul din lână englezească, se piaptănă lins, dându-şi părul peste cap, apoi se încalţă. Toaleta odată terminată, trece în camera unde se lua masa. Aici este dezamăgit de mobila veche, chiar dacă elegantă. Îşi imaginează cum ar arăta camera amenajată modern, cu fotolii de nichel şi mobile joase, geometrice. După ce îşi bea laptele, se duce la magazie, unde se afla automobilul său, un „Peugeot” prăfuit. Timp de o jumătate de oră, îl inspectează atent, îi pune ulei şi benzină,  apoi iese cu el în oraş. Lipsise trei ani din ţară şi găseşte Bucureştiul uimitor de modernizat. Admiră măreţia şi geometria inventivă a  noilor clădiri: Palatul Asigurării Generale, palatele Ciclop şi Lido, Palatul Societăţii de Telefoane. Jim se opreşte să mănânce o îngheţată la barul automat „Presto”, fascinat de interiorul de sticlă şi nichel al localului. Intră apoi într-o cabină telefonică şi o sună pe Dora, o veche prietenă. Aceasta e foarte bucuroasă să-l reaudă şi-l invită la ora patru la Lola, informându-l că vine şi Medy. Foarte vesel, Jim iese din bar, se suie în automobil şi porneşte în trombă către bulevard, luându-se la întrecere cu un tramvai electric.

Comparaţie între modul cum petreceau clasele sociale în „Ciocoii vechi şi noi”, de Nicolae Filimon şi „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale

În operele lor literare, atât Nicolae Filimon, cât  şi I.L. Caragiale prezintă aspecte din realitatea socială a secolului al XIX-lea. „Ciocoii vechi şi noi” surprind evenimente cuprinse între anii 1814 şi 1830, iar „Repausul dominical”, un moment de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Capitolul XV al romanului lui Filimon şi schiţa lui Caragiale au aceeaşi temă: modul cum petrec românii.

Textul lui Filimon are două părţi: în prima parte ni se prezintă modul cum petrec oamenii din „clasa de mijloc”, iar în partea a doua, cum petrec „boierii şi oamenii cu averi mari”, în anul 1817.

Oamenii din „clasa de mijloc”, adică negustorii, cojocarii, bogasierii, ibrişimgiii, se adunau vara la „grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu şi Giafer”. Întindeau masa, beau şi mâncau, apoi învârteau hora cu toţii, şi tinerii, şi bătrânii. După ce oboseau, se aşezau iar la mâncare şi băutură, pigmentând petrecerea cu tot felul de glume: turnau, de exemplu, vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi îşi dădeau unii altora să bea. În tot acest timp, lăutarii nu conteneau muzica, din viori şi din gură. Alături de adulţi, se distrau şi copiii, în felul lor. Mâncau „ciurechi, simiţi cu brânză, alune prăjite şi floricele de porumb”, beau „şerbet roşu” şi „bragă”, iar apoi treceau la joacă. Băieţi „azvârleau cu mingea şi cu arşicele”, iar fetele „se jucau d-a ascunselea sau d-a baba-oarba”, prindeau fluturi ori culegeau flori.  

Boierii ţineau să se deosebească de popor. În general, ei se întâlneau să petreacă acasă la vreunul dintre ei şi doar rareori ieşeau la grădină, preferând „grădina lui Scufa, via Brâncoveanului din Dealul Spirii şi grădina lui Belu, de la Văcăreşti”. Pentru a ilustra modul cum petreceau boierii, Nicolae Filimon imaginează o secvenţă petrecută în casa unuia dintre personajele principale ale romanului, postelnicul Andronache Tuzluc. Totul se petrece într-o seară de 30 noiembrie, cu crivăţ şi zăpadă. Ne este descris mai întâi interiorul casei. Sunt apoi prezentaţi invitaţii, care apar pe rând: hatmanul Costache Cărăbuş,  spătarul Dimache Pingelescu, cămăraşul Stamate Birlic, clucerul Ioniţă Măturică, paharnicul Dimitrache Mână-lungă şi baronul rus Nichita Calicevschi. Ultimul apare însăşi beizadeaua Costache Caragea, întovărăşit de „treti-logofăt Iordache Zlatonit”. Musafirii se aşază pe cele două paturi. Li se aduc mai întâi dulceţuri, „vutcă de izmă”, migdale curăţite şi năut prăjit. Urmează apoi cafeaua de Arabia şi tutunul din ciubuc. În tot acest timp, boierii discută politică. Trec apoi într-o cameră special pregătită, unde încing jocul de cărţi, pe bani. Baronul rus îi învaţă un nou joc, stos, cu care reuşeşte să le ia banii tuturor. Se întorc apoi în camera de mâncare, unde îi aşteaptă „bucatele cele delicate ale grecului” şi „vinurile cele mai alese ale ţării”. Filimon nu insistă asupra felurilor de mâncare, se mărgineşte să pomenească doar de „friptură şi poame” şi „vinul cel tămâios de Cernăteşti”. Evident, petrecerea este acompaniată de „cele mai frumoase şi mai patetice cântice de masă” ale lăutarilor. Boierii sfârşesc prin a prinde „la limbă” şi a deveni „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”.

Despre felul cum petrec românii la celălalt capăt al secolului al XIX-lea, în preajma anului 1900, aflăm din schiţa lui Caragiale „Repaus dominical”. Acţiunea se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. „Nenea Iancu” se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la „Lăptărie”, unde, de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. Se întorc pe urmă la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.

Atât Nicolae Filimon, cât şi I.L. Caragiale îşi propun să ofere o descriere verosimilă a chefului la români. Pentru a-şi atinge scopul, ei recurg la aceeaşi metodă: inserarea de elemente ale realului în ficţiune. De exemplu, numele de locuri din Bucureştiul de altădată (grădini, străzi, localuri) sunt cât se poate de reale. Apoi, la Filimon, apare un personaj cu corespondent în realitate, beizadeaua Costache Caragea, iar Caragiale se plasează pe sine însuşi ca personaj principal în universul ficţional pe care îl creează.

Comparând felul cum petreceau bucureştenii în cele două texte, constatăm că, în ciuda distanţei temporale de aproximativ 80 de ani între momentele prezentate, liniile de forţă ale chefului au rămas aceleaşi: mâncare, băutură, cafea şi tutun. Excesul pare a fi, de asemenea, o trăsătură comună. Atât oamenii din „clasa de mijloc” şi boierii lui Filimon, cât şi persoanele „de condiţie frumoasă în societate” ale lui Caragiale beau peste măsură. Negustorii, cojocarii şi ceilalţi de la iarbă verde beau, inclusiv din işlice şi conduri, până ajung să râdă şi să gesticuleze „ca nebunii”, boierii din casa lui Tuzluc devin „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”, în timp ce „nenea Iancu” şi cu amicul Costică, victime ale „repausului dominical”, ajung atât de turmentaţi, încât li se împleticeşte limba în gură.

Deosebite sunt însă atitudinile celor doi scriitori faţă de personaje şi manifestările lor. Nicolae Filimon descrie pe un ton relativ neutru petrecerea de la iarbă verde a celor din „clasa de mijloc”. Este însă vizibil critic la adresa boierilor: hatmanul Cărăbuş este „depravat până în măduva oaselor”,ba chiar toţi boierii sunt „foarte dedaţi la jefuire”. Pentru a-şi disimula opţiunea, autorul inventează un personaj, Iordache Zlatonit, care, la adăpostul protecţiei beizadelei Caragea, îşi permite să-i atace verbal, pe rând, pe toţi boierii care-şi aruncau banii la jocul de cărţi  fără să le pese.

La rândul său, Caragiale este ironic, dar nu cu răutate, faţă de „nenea Iancu” şi amicul Costică Parigoridi, care o ţin tot într-un chef, de nu mai puţin de 24 de ore neîntrerupte.

Zugrăvind două epoci diferite, pe tonuri şi cu atitudini diferite, Nicolae Filimon şi I.L. Caragiale au în comun evidenţierea unei trăsături esenţiale a firii românului: bucuria de a chefui în grup, cu mâncare şi băutură din belşug.