Apartenenţa textului la genul liric

Textul liric este un text literar în care autorul exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin intermediul unei voci numite eu liric, folosind un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate. 

Textul „Cuptor”, de Ion Pillat este un text liric, pentru că are toate caracteristicile specifice unui astfel de text. În primul rând, exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct. Ion Pillat realizează tabloul unei zile toride de vară. Cerul e arzător, iarba e arsă, bălţile au secat, cosaşii ieşiţi la muncă dorm sub carele lor. Dorm la umbra stejarilor oile, dorm şi boii lângă care. E o „tăcere nesfârşită”, doar greierii se aud şi, rareori, fâşâiturile unor coase. Acest tablou transmite un sentiment de nelinişte, provocat de impresia de pârjol universal. 

În al doilea rând, există un eu liric, care-şi face simţită prezenţa discret (fără mărci lexico-gramaticale proprii). Doar verbul „se vede” din primul vers sugerează existenţa unui privitor care încearcă să-şi explice canicula prin intervenţia divină. În rest, subiectivismul eului liric se regăseşte în opţiunea pentru anumite imagini şi cuvinte. 

În al treilea rând, textul este liric, deoarece limbajul său este artistic, încărcat de subiectivitate. Autorul creează imagini vizuale ( iluzia vizuală a „apelor luminii”, bivolii adormiţi în noroi, oile care dorm la umbră, cosaşii dormind sub care etc.) şi imagini auditive (ţârâitul greierilor, fâşâitul stingher al coaselor), care conturează tabloul unei zile caniculare, undeva la ţară, pe câmp şi transmit un sentiment de nelinişte. Sunt folosite în acest scop figuri de stil diferite. Epitetele dogorâtor, arsă, nesfârşită, scurs induc ideea de sfârşit de lume sub imperiul caniculei. Cele două comparaţii ( pământul… coace ca o piatră, ca pietrele de moară dorm boii lângă car) transmit un sentiment de apăsare, iar repetiţia verbului dorm induce o stare de toropeală universală, din care mişcarea, proprie vieţii, a fost eliminată. De altfel, verbele de mişcare lipsesc cu totul. Predomină câmpurile lexico-semantice ale focului (cuptor, coace, dogorâtor, arsă), nemişcării (dorm – de 3 ori -, stând) şi tăcerii (tăcerea, tac, liniştei).Versul lung ( de 13-14 silabe), rima împerecheată şi ritmul iambic dau poeziei o muzicalitate lentă, potrivită cu sentimentul general transmis.

În concluzie, pentru că exprimă gânduri, idei, sentimente în mod direct, prin vocea unui eu liric şi foloseşte un limbaj artistic, încărcat de subiectivitate, textul „Cuptor”, de Ion Pillat, este un text liric. 

..........................................................................................

Formularea subiectului şi textul
Planul compunerii

Comentarea unei secvenţe de text

Comentează, în 30-50 de cuvinte ( 3 – 5 rânduri ) următoarea secvenţă: Eşti nebună, soro! ţipă madam Piscopesco, ce dracu! chioară eşti?… m-ai fript!

Dl şi dna Piscopesco, o familie bogată din Sinaia, sunt invitaţi de familia regală la dejun, la castelul Peleş. Dna Piscopesco este foarte agitată. Nu este mulţumită de cum a fost pieptănată de către guvernantă. Mama ei încearcă să o ajute, dar o arde cu "fierul de frizat". 

Secvenţa dată surprinde replica iritată a dnei Piscopesco. Prin ea, Caragiale vrea să scoată în evidenţă lipsa de educaţie a cocoanei. Limbajul ei nu este nicidecum al unei doamne din înalta societate. Expresii precum "eşti nebună", "ce dracu", "chioară eşti" trădează mai degrabă originea de mahala şi lipsa de bună creştere.

În concluzie, replica este folosită de autor ca un mijloc de caracterizare a personajului.

.................................................................................................

Planul compunerii poate fi găsit pe Blogul profesorului de limba română.

Textul integral din care a fost extrasă secvenţa poate fi găsit pe Blogul profesorului de limba română.

Caracterizarea unui personaj dintr-un fragment de basm

 Subiect dat la Evaluarea Naţională 2013, sesiunea specială

Redactează o compunere de 150-250 de cuvinte (15-25 de rânduri), în care să caracterizezi personajul fata moșneagului din fragmentul de basm citat.

În acest fragment de basm este vorba despre o fată bună şi harnică, fiica unui moşneag, însurat cu o babă, care avea, la rândul ei, o fată. Duminică dimineaţa, baba şi fata ei pleacă la biserică şi o lasă pe fata moşneagului acasă cu poruncă să le pregătească mâncarea. Cu ajutorul unor nuci fermecaţi din grădina casei, fata moşneagului se transformă în crăiasă şi se duce, în trăsură împărătească, la biserică. Acolo este remarcată de fiul împăratului care se îndrăgosteşte de ea. Fata însă nu stă prea mult la biserică, ia anafură şi, fără a fi recunoscută de cineva, se întoarce repede acasă pentru a face de mâncare. Mai târziu, fata babei vine să-i povestească întâmplarea.

Fata moşneagului este personajul principal din acest fragment. Pentru a-i contura portretul autorul foloseşte atât caracterizarea directă, cât şi caracterizarea indirectă.

Caracterizarea directă este făcută de către autor şi de către alte personaje din text. Astfel, autorul ne spune direct că fata moşului era „urgisită şi necăjită”, apoi, când se transformă în crăiasă, că era „gătită aşa de mândru”. În alt pasaj, autorul vorbeşte despre „crăiasa cea frumoasă”. Personajul colectiv „lumea” (din biserică) apreciază că fata moşului este „crăiasă, nu de pe ici-de pe colea, ci crăiasa cea mai aleasă dintre crăiese”. Un alt personaj, fata babei, consideră că „mândră-i crăiasa ce-a venit azi la sfânta slujbă”. Caracterizarea indirectă se realizează printr-o singură modalitate: prezentarea faptelor personajului. Din felul cum se comportă în biserică, reiese că fata moşului este cuminte şi credincioasă. Deşi apariţia ei provoacă senzaţie, ea nu îşi pierde capul, ci stă în biserică doar pentru a lua anafură, apoi pleacă repede acasă. Tot din faptele ei, rezultă că este harnică şi bună gospodină, deoarece reuşeşte să pregătească mâncarea aşa cum i s-a cerut: „nici prea rece şi nici prea fierbinte”.

În concluzie, prin caracterizare directă şi indirectă, autorul creează portretul unei fete frumoase, bune şi harnice, un adevărat personaj pozitiv din basme.

Caracterizarea personajelor Mihai Viteazul şi Paşa Hassan

George Coşbuc (1866-1918) a fost un poet, traducător şi publicist transilvănean. Este unul dintre cei mai populari poeţi români. Poeziile sale vorbesc despre universul satului românesc, despre natură şi despre istoria naţională. Din această ultimă categorie face parte şi “Paşa Hassan”, creaţie inclusă în volumul “Cântece de vitejie”, apărut în 1904.

Mihai Viteazul şi Paşa Hassan sunt personajele principale ale acestei poezii.

Acţiunea este inspirată dintr-un fragment din opera istorică “Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, de Nicolae Bălcescu. În lupta de la Călugăreni, din 1595, se înfruntă oastea română, condusă de Mihai Viteazul şi oastea otomană, a cărei ariergardă este comandată de Paşa Hassan. La un moment dat, pentru a-şi îmbărbăta ostaşii, copleşiţi de numărul mare al duşmanilor, Mihai intră în luptă, dând exemplu de vitejie. Turcii sunt respinşi. Însuşi marele comandant Sinan-Paşa cade în mocirla de la Neajlov. Încercând să rezolve situaţia, Paşa-Hassan, fără a se implica personal în luptă, dă ordin ienicerilor săi să atace pe la spate oastea română. Mihai dejoacă rapid  planul turcului. Porneşte apoi în urmărirea lui, provocându-l la luptă. Turcul fuge însă în mod laş şi, după o lungă cursă disperată, ajunge la tabăra sa, unde îşi găseşte salvarea.

Acţiunea este condusă în aşa fel de poet încât să pună în evidenţă, prin antiteză, personalităţile opuse ale celor doi conducători: Mihai şi Hassan. În primul rând, Mihai este curajos. Această trăsătură reiese din faptele voievodului, prin caracterizare indirectă. El face prăpăd printre turci. Îi zdrobeşte pe pod (“Căci vodă o-mparte cărare făcând”) şi apoi îi risipeşte când încearcă să-l atace pe la spate (“Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi/ Şi-o vântură toată.”). Spre deosebire de Mihai, Hassan este laş. Nu intră în luptă, ci doar dă ordine. Provocat de Mihai la duel, se comportă într-un mod nedemn, fugind disperat pentru a-şi salva viaţa.

O altă trăsătură a lui Mihai, evidenţiată tot din faptele lui, prin caracterizare indirectă, este calitatea de bun conducător. El ştie cum să-şi îmbărbăteze oştenii pe pod, dându-le exemplu personal. Respinge el însuşi – doar cu câţiva oameni - atacul pe la spate pus la cale de Hassan. Este mereu în fruntea armatei sale. Spre deosebire de el, Hassan este un prost conducător, care doar dă ordine, fără să lupte direct (“Hassan de sub poala pădurii acum / Lui Mihnea-i trimite o poruncă;/ (...) Dar paşa rămâne alături de drum / Departe de luncă”). Este un model jalnic pentru ostaşii săi, prin laşitatea de care dă dovadă, fugind din faţa provocării.

O altă trăsătură morală a lui Mihai Viteazul, care reiese din faptele personajului, prin caracterizare indirectă, este onoarea. Voievodul român îl provoacă pe turc la luptă, în spirit cavaleresc, medieval (“Stai, paşă! Să piară azi unul din noi”). Această faptă pune în evidenţă, prin antiteză, lipsa de onoare a lui Hassan, care preferă să fugă (“Dar paşa mai tare zoreşte;”).

Prin caracterizare directă, Coşbuc face portretele fizice ale celor doi combatanţi, de asemenea în antiteză. În timp ce Mihai este văzut ca un zeu coborât printre muritori - înalt ca un munte, cu vorba tunătoare şi răsufletul geros, purtând un fulger în mână - sărmanul paşă arată dezgustător : îngălbenit de groază, cu ochii injectaţi de sânge şi barba răvăşită. Dinţii îi dârdâie, veşmintele îi sunt rupte, turbanul i-a căzut. Mihai Viteazul inspiră măreţie şi respect, Paşa Hassan trezeşte milă şi batjocură.

În memorabilul portret al lui Mihai Viteazul, din strofa a opta, Coşbuc foloseşte o înlănţuire de hiperbole extrem de sugestive pentru a crea statura monumentală a voievodului:

Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier, 
Şi zalele-i zuruie crunte, 
Gigantică poartă-o cupolă pe frunte, 
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger, 
Iar barda din stânga-i ajunge la cer, 
Şi vodă-i un munte.

În concluzie, prin antiteză, Coşbuc scoate în evidenţă trăsăturile excepţionale ale lui Mihai Viteazul (curaj, onoare, capacităţi de conducător), alăturându-i un personaj cu trăsături opuse: laşitate, lipsă de onoare, slabe calităţi de comandant. Coşbuc vrea să transmită astfel un mesaj de respect şi de admiraţie pentru eroul român de la Călugăreni. 

....................................................................

Planul compunerii poate fi găsit pe blogul profesorului de limba română.

Semnificaţia versurilor

Prezintă, în 30-50 de cuvinte (3-5 rânduri), semnificaţia versurilor: Iar bunicul desfăşoară /Basme pline de urgie, / Basme care te-nfioară / Despre vremi de-odinioară, / Vremi ce-n veci n-au să mai fie. 

Totu-i alb în jur cât vezi 
Noi podoabe pomi-ncarcă 
Şi vibrează sub zăpezi 
Satele-adormite parcă. 
Doamna Iarnă-n goană trece 
În caleşti de vijelii – 
Se turtesc pe geamul rece 
Nasuri cârne şi hazlii. 
Prin odăi miroase-a pâine, 
A fum cald şi amărui 
Zgreapţănă la uşă-un câine 
Să-şi primească partea lui ... 
Tata iese să mai pună 
Apă şi nutreţ la vacă; 
Vine nins cu-n fel de brumă 
Şi-n mustăţi cu promoroacă. 
Iar bunicul desfăşoară 
Basme pline de urgie, 
Basme care te-nfioară 
Despre vremi de-odinioară, 
Vremi ce-n veci n-au să mai fie. 

(Nicolae Labiş, Iarna)

Poezia lui Labiş vorbeşte despre iarnă, transmiţând sentimentul de bucurie pe care îl au copiii la venirea acestui anotimp. 

Natura toată este acoperită de zăpadă. În casă este cald, miroase a pâine şi copiii ascultă poveştile bunicului. Versurile date sugerează tocmai farmecul basmelor, care vorbesc despre o lume dispărută, adusă în memorie de zăpezile grozave de afară. Repetiţiile « basme…, basme » şi « vremi…, vremi » sugerează nostalgia după timpurile de altădată. Epitetele dezvoltate « pline de urgie » şi « care te-nfioară » exprimă emoţia copilărească provocată de ascultarea basmelor. 

În concluzie, versurile citate exprimă bucuria poveştilor copilăriei, iarna, la gura sobei, în mijlocul familiei.

..........................................................................

Planul compunerii poate fi găsit pe blogul profesorului de limba română.